Eu vara citesc

Ieri am avut timp liber, timp de gândit aiurea. Ceea ce nu mi se mai întamplase de mult. Nu gânditul, că ăla e constant, ci timpul liber.

Stând în fața calculatorului, în bucătărie (sau la trei ferestre, cum spune cineva), copleșită de căldură și cu un dor de ceva nedefinit, am avut o revelație: mie nu îmi place vara. Mie chiar nu îmi place vara.

Nu vara asta, ci vara în general.

Treaba cu iubitul verii este de fapt un clișeu. Nu, că am stat și am analizat serios chestiunea. Doar aveam timp.

În definitiv, ce are așa special vara? E cald, sufocant. Transpiri. Hainele se lipsesc de tine. Te apucă vertijurile. În autobuze miroase urât, a oameni încinși. Înghețata se topește prea repede. Pepenele se umflă în burtă. Țânțarii bîzîie enervant. Câinii latră numai noaptea, că nici ei nu mai pot. Aerul este static, irespirabil… Plus multe alte lucruri, deprimante, pe care nu stau să le enumăr.

Mie vara mi se pare ca un fel de metaforă a vieții, definită doar de câteva momente cu adevărat interesante, adică, în cazul meu: momentul ziua mea, momentul plec la mare și momentele ah, a venit vara! respectiv ah, se termină vara!… În rest, ce ar mai fi? Răcoarea și greierii nopților de vară și lumina, care dispare mai târziu. Cam atât.

Cum ziceam: ieri stăteam și mă gândeam, încercând să îmi amintesc verile copilăriei. A fost o operațiune complicată pentru că, am relizat eu, am foarte puține amintiri din timpul verii. Ciudat, nu?

Cum îmi petreceam vacanțele?

Ce făceam 3 luni de zile?

Ce se întampla cu mine în perioadele respective?

Nimic. Gol absolut. Nicio imagine.

Și apoi, dintr-o dată, mi-am amintit: citeam.

Asta făceam eu vara. Citeam. Și scriam.

A fost atât de intensă senzația încât am simțit iar, ca atunci, forma canapelei sub mine, gâtul strâmb și bărbia în piept. Mi-am amintit dintr-o dată toate pozițiile de citit: pe burtă, cartea pe covor și eu atârnată cu capul în jos sau întinsă pe spate, cartea ținută pe rând când cu o mână, când cu cealaltă, la masă, cu paginile cărții unse de mâncare, noaptea, în pat, cu veioza aprinsă până în zori… Zilele mi le petreceam în cameră, cu perdelele trase, în penumbra lumii mele care a rămas de atunci singura constantă. Apoi seara, când se răcorea, trăgeam zăvorul și ieșeam în lume. Mă plimbam, râdeam, alergam, mă îndrăgosteam, mai sărutam câte un băiat și apoi, din nou în lumea mea care mă hrănea și care m-a hrănit și care încă mă hrănește, inepuizabilă.

Abia acum, după ce mi-am amintit toate astea, am înțeles de unde vine senzația asta de alienare, senzația asta de nu știu ce să fac cu mine… Când lumea fâțâie din fese pe plajă ori încinge grătare pe coastele munților într-o frenezie obositoare și cacofonică, în interiorul meu se ridică o voce care ma cheamă, îmi spune să cobor, să închid storurile, să mă întind pe canapea, ca la psiholog, să iau o carte și să citesc pentru că eu vara asta știu să fac cel mai bine.

Și m-am supus. Am un teanc de jumătate de schioapă pe noptieră. Cărți cumpărate din toamnă încoace, pe care nu mi-am dat voie să le citesc pentru că aveam de lucru și de învățat.

Ieri însă am avut timp. Așa că am luat cartea aceea cu copertă roșie, primită cadou de ziua mea, la începutul săptămânii. Am vrut să o citesc de dorul persoanei care mi-a dăruit-o, să ghicesc gândul lui ascuns după titlul provocator, să deslușesc semnificația inimii aceleia albe de pe copertă. Să înțeleg de ce, când mi-a dat-o, neîmpachetată și fără dedicație, mi-a spus direct citește la pagina 34. Era de fapt 33, dar mă rog…

Cartea avea să îmi placă necondiționat, indiferent mesajul personal pe care îl conținea.

Nu este vreo capodoperă, mai degreabă interesantă: dialogurile sunt marcate pur și simplu în italic, fără liniuța de dialog, și curg nefiresc în continuarea rândurilor, de parcă scriitorului i-a fost lene să o ia de la capăt. Nu sunt folosite decât punctul și virgula, inonația este la cheremul cititorului iar autorul, la un moment dat, se trezește în pat cu protagoniștii și face dragoste cu ei…

Îi ia românește la mișto, intră în bucătăriile lor să își facă o cafea în timp ce ăștia se iubesc, nu îi botează, cu excepția unui bătrân care moare cu capul în closet, și uneori, nepoliticos, intră pe ușă înaintea lor, ca să vadă mai bine ce urmează în scena respectivă.

230 de pagini. Citite în câteva ore, aseară și azi după amiază. Concluzia, deci, nu poate fi decât una singură: e vară.

mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s