Scrabble

Am înțeles după o convorbire de câteva ore, eu pe scaunul din bucătărie, ea, verișoară-mea, pe canapeaua de pe terasă la câteva sute de kilometri distanță.
În realitate, aveam deja niște suspiciuni, mai ales după T. Rămăseseră niște chestiunii neînțelese, greu de explicat de fel. Dar am zis că na, mai bine să nu judec, să nu mai duc și povara prejudecăților.

Acum, cine mă cunoaște, știe: pentru mine cuvintele înseamnă mult, aproape totul. Cuvintele sunt pâinea mea, la propriu, și parfumul cu care mă dau. Și dermatograful de la ochi și paharul de vin de 4 lei de la Tres Olivos. Cuvintele reprezintă modul  meu de a trăi, mă definesc precum numele din buletin. Și dacă nu donez sânge, este pentru că probabil îmi curge cerneală prin vine. Nu că asta ar face din mine una de sânge albastru…, să fim serioși.

Iubirea asta a mea desfrânată și nerușinată pentru cuvinte mă transformă într-o victimă ușoară pentru cei mai abili într-ale comunicării. Dar ce contează, dacă nu din dragoste, de ce dracului ar trebui ori să mor pe lumea asta? Ori pe cealaltă.

Convorbirea cu persoana de la celalalt capăt al firului însă, care m-a acuzat în repetate rânduri de naivitate, m-a pus sincer pe gânduri. Să fie chiar așa? Ar fi extrem de trist. Ar însemna ca totul să se golească, brusc, de orice sens.

Cuvintele mele au pulpă, sunt făcute din carne, a mea. Cine mă cunoaște, știe, că și lucrurile povestite aici, înfășurate dichisit și complicat în hainele alfabetului au, fiecare dintre ele, bucata lor echivalentă de realitate. Dar să fie oare adevărat că oamenii se joacă, de fapt, tot timpul Scrabble? Că adună vocale și consoane doar pentru a-și mări scorul, pentru a aduna puncte? Să nu fie cuvintele decât niște semne grafice scrijelite? Ori o simplă adunătură de sunete aranjate și dichisite în așa fel încât să ajute la desemnarea unui câștigător și atât?

Să însemne te iubesc ceva decât de știe toată lumea, inclusiv dicționarul, că înseamnă?

Să fie lumea mea o nălucă? Toți oamenii care m-au iubit și mă iubesc atât de frumos în rime și cratime fine, savuroase, să fie pur și simplu niște jucători abili?

Să nu fiu eu și viața mea decât o carte, pagini scrise și de scris, lipsită de carnea realității, fără miez, fără sens în afara semnaticii pure?

Să nu fie pulsul meu altceva decât cursorul acesta în formă de linie neagră clipind simplu, electric, neviu pe un monitor?…

Și dacă totul e minciună atunci, adevărul ce formă are, pardon? Cum se spune el? Folosind ce altceva dacă nu cuvintele?

mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s