Albă ca Zăpada, Mutantul și Roșcata.

Am văzut un serial. De proastă calitate. Mi se întâmplă să îmi petrec serile așa: pe canapea, lângă mama și pisoi, uitându-mă la câte vreo tâmpenie doar ca să fim împreună. E vreme oarecum irosită, timp trecut fără să lase vreo urmă în afara ușoarei pudre a îmbătrânirii.

Câteodată însă lucruri aparent banale declanșează gânduri mai profunde. La fel și serialul în chestiune.
Povestea pe scurt era așa: ea, orfană de mamă, polițistă scoarță-dură-inimă-caldă cu chip de Albă ca Zapada, el fost-medic cu aspirații înalte, victimă a unui experiment militar care l-a transformat într-o specie de monstru mutant urmărit de o corporație supersecretă cu interese în dezvoltarea armelor genetice. În plan secundar prietenul grăsuț, ochelarist, expert într-o ramură a biologiei genetice sau ceva similar și un om de stiință britanic, fost chirurg, cu moartea unei paciente pe conștiință, emigrat în State, obsedat de găsirea mutantului. Plus prietenele Albei ca Zăpada, două la număr, single, simpatice, genul prietenelor mele adică: ne facem manicura reciproc, mâncăm înghețată și bârfim porcii de bărbați. Un clasic, practic.

Lucrurile au devenit interesante oarecum la apariția fostei iubite a mutantului,  cadru medical și ea (scenaristul, probabil, nu și-a putut imagina alte meserii). O roșcată care la a doua scenă apare deja în toată splendoarea nuditații sale pentru a-și seduce fostul iubit și logodnic pe care timp de 6 ani îl crezuse mort.

Iată, deci, triunghiul servit: Albă ca Zăpada, Mutantul și Roșcata. Toți oameni de treabă: prima, polițistă, rezolvă cazuri între un cappuccino cu fetele, o vizită la psiholog (suferă de PTS, evident, ca toți polițiștii din toate filmele americane) și o ciondăneală cu Mutantul care se bagă în tot felul de belele și pe care ea este obligată, prin natura misiunii sale și, bineînțeles, a rolului, să îl salveze necontenit. Mutantul, la rândul său, e băiat bun. Are o cicatrice pe un obraz, tonul răgușit (un fel de sexy, dar ratat) și chipul monoexpresiv al omului turmentat. Se pare că el ucide, când se transformă într-o chestie plină de vene proeminente și colți, doar băieții răi. Rolul său ar mai fi, de asemenea, să dea sens existenței celorlalte personaje. Nu mă impresionează.
Roșcata fură medicamente din spitalul unde lucrează pentru o clinică clandestină ce își desfășoară activitatea în spatele unei dughene chinezești. Toți, după cum se vede, fentează sistemul într-un fel.

Dar se fentează și  unul pe celălalt. Roșcata, decisă să își recupereze fostul logodnic, îi propune să fugă în Africa să salveze oameni. Că dacă nici acolo nu sunt oameni de salvaaat!!… Mutantul se simte tentat. Fuga ar însemna posibilitatea de a-și recăpăta viața de dinainte, ar însemna să scape de urmăritori, să poată practica din nou medicina (cu siguranță nu are idee despre ce se înțelege prin medicinăîn Africa, eu am fost acolo și mi s-a spus așa: nu te duce la spital, de intrat intri, dar de ieșit, nu se știe.) Există însă o singură problemă: Roșcata nu știe secretul lui. Nu știe ce este, cine a devenit el între timp. Roșcata îl dorește cu ardoare pe omul care el fusese. Ca și el, de altfel. Și atunci, dat fiind că trucul cu prosopul care cade întâmplător de pe trup nu funcționase, face un lucru care se face adesea prin filme: îl invită într-un week end romantic, la cabana părinților ei (care nu știu unde erau, nu a fost specificat în episodul respectiv). Toți americanii au o cabană a părinților, oricum.

Albă ca Zăpada între timp, la o sedință de analiză cu psihologul pe care printre altele îl detestă, realizează că este îndrăgostită de Mutant. Că îl iubește. Că sunt intim și profund conectați. Că nu îl poate pierde și că va lupta pentru el. De aceea îi dă întâlnire într-un fel de hambar (la New York!!) și i se destăinuie. El este titubant. Albă ca Zăpada nu îi este indiferentă, în plus îl scosese dintr-o gramadă de necazuri, îi ștersese amprentele, îl apărase chiar de polițistul care îl prinsese la patinoar cu Roșcata în afara programului cu publicul cu riscul de a-și ruina cariera (???). Dar, și de aici mi s-a declanșat inspirația, tentația normalității vieții sale de dinainte e puternică precum o Fata Morgana. Decide, deci, să plece la cabană. Cu Roșcata.

De aici înainte serialul devine și mai previzibil. Posibilitățile erau două: ori lui îi dădeau colții p-afară într-un moment de extaz sexual și se dădea de gol, ori, în momentul în care, romantic, în fața focului, încerca să destăinuie Roșcatei adevărul, erau atacați de oamenii acelei companii misterioase care îl vâna (motivele încă nu îmi sunt clare că, am descoperit, acesta era episodul 12).

Scenaristul a optat pentru versiunea a doua. Au fost atacați, Albă ca Zăpada a apărut și i-a salvat pe amandoi, el a mâncat de vii pe toți atacatorii iar Roșcata a văzut totul, ascunsă de după un copac, aflând, astfel, teribilul adevăr.

După care a fugit. Duupă care el, seara (nu știu a câta pentru că mai toata acțiunea se petrecea noaptea și nu aș putea spune), s-a urcat pe scara anti-incendiu la Albă ca Zăpada pe fereastră și i-a spus că avea dreptate, că doar cu ea putea fi pentru că doar ea îl știa cu adevărat și îl iubea, cu sau fără colți.
Albă ca Zăpada a zis că nu. Ea nu este a doua alegere a nimănui. Și a plecat să se îmbete în oraș cu prietenele, cum se obișnuiește când ai inima frântă.

De câte milioane de ori am văzut povestea asta americană la TV? Am pierdut șirul. De ce vorbesc despre asta, atunci?

Pentru că undeva, pliat prin inexistente, superficiale, artificiale substraturi, am găsit o urmă de adevăr: oamenilor le e teamă să fie speciali. Și când sunt, trăiesc drama celor două Morgane: o normalitate care nu le este naturală sau , în alternativă, iluzia destinului cu stea în frunte, a trăitului dincolo de reguli, de lume, de sistem, de standarde dar mai ales, de așteptările celorlalți.

Nu știu care destin e mai crud: să îți ucizi cu buna știință sclipirea (sau să o vinzi transformând-o în bunuri de consum) aliniindu-te destinului comun sau să alergi înaripat, bezmetic spre stele și dincolo de ele, singur cuc, fără cineva care să facă ecou râsului și plânsului tău.

Și mă gândesc, bineînțeles, la iubire. La iubirea cuminte, caldă, a lumii știute, cu confortul rutinei, masa de Crăciun, nunțile și grătarele, duminicile plictisite, aleanul singurătății și al tuturor lucrurilor care se cer renunțate. Dar mă gândesc și la iubirea care stă dincolo de reguli, obositoare, care consumă, care îți întrerupe toate respirațiile înjumătățindu-le, care îți ia mințile și ți le trage pe roată până te face neom, la împlinirea asurzitoare care îți face urechile să explodeze, la senzația imposibil de mimat că universul, în sfârșit, merge la pas cu tine și că așa, doar așa, te recunoști în tine.
Iar pentru asta, e nevoie de curaj. Curajul de a te lăsa sufocat de senzația că ești, în sfârșit, tu.  Numai că între cele două iluzii e atât de greu de făcut distincția, încât nu mai știi cu care Morgană trăiești. Sau cu care ai vrea, de fapt, să trăiești.

mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s