Cu bucuria de a ne fi întâlnit

Era o vreme când ședeam cu orele, cu zilele, în fața mașinii de scris, țăcănind. Să tot fie vreo 8 ani de atunci. Scriam de dragul de a scrie, de nevoia țăcănitului. Nu aveam lucruri importante de spus. Îmi plăcea să povestesc neîntâmplări, fantezii de-ale mele. Îmi plăcea să șed în fața tastelor, să văd hârtia colorându-se de semne negre, să pun coală peste coală. Când scrisul devine fizic, palpabil, senzația este diferită. Ideea are carne de celuloză și devine statornică, are o viață egală cu timpul hârtiei.

Nu împărțeam cu nimeni lucrurile pe care le scriam, singura nevoie pe care trebuia să o împlinesc era a mea, grafică. Mașina de scris era una de plastic gri, Olivetti, cu tastele ușor curbate cât să primească bine buricele degetelor într-o mângâiere reciprocă. Țac țac-țac! făcea. Simțeam matrița pleznind hârtia și banda de indigou consumându-se în sens contrar mersului scrisului, pe negativ. Costa bani frumoși pe care pe atunci nici nu îi aveam. Douăzeci și cinci – treizeci de pagini mă ținea. Greșeli incluse. Eram zârcită, simțeam costul fiecărui cuvânt… Aveam discuri de vinil, un pick-up care mergea pe o viteză greșită, patru pisoi, casa nemobilată și eram tânără. Mă dureau mult mai puține lucruri decât acum, mult mai puțini oameni. Îmi vopseam părul deși era negru și fără fire albe, mă îmbrăcam prost, nu știam să fac dragoste, fumam cu siguranță mai puțin și nu beam aproape deloc, cu siguranță nu vin. Eram un fel de promisiune de mine.

Mașina de scris, apoi, am abandonat-o. Pentru că voiam să trăiesc și ca să pot trăi trebuia să muncesc, muncind cunoșteam lucruri despre care aș fi putut scrie dar nu mai aveam timp să merg pe Vial Varese să îmi cumpăr cartușe pentru mașina mea de scris. Acum stă, neprăfuită, într-o cutie de la Ikea plină cu scrisori și alte hârțoage cocoțată sus, pe șifonier.

Opt ani circa au trecut de atunci. Și nu am mai avut timp. Țăcănitul s-a făcut silențios și rar, pe tastatura calculatorului. Colile de hârtie nu se mai acumulează. Doar postările, câteva, aici. Nu mă mai vopsesc de mult, fumez și beau vin, roșu sau spumos, sec pentru că are gustul vieții, uscat și înecăcios.

Azi însă, după atâtea povești nescrise, nespuse, mi-am amintit. Mi-am amintit că pot spune povești și că am din nou timp.

Iar povestea asta începe cu o dedicație pe pagina (scrisă) a unei cărți: cu bucuria de a ne fi întâlnit. Și se termină în liniște, cu o pagină întoarsă, precum toate poveștile.

Țac-țac,  țac țac țac țac țac țac, ar face mașina. E vremea poveștilor, din nou. Făcute din semne negre născute din pâlpâirea unui cursor. Pe aceasta nu am să o spun aici. Dar am să o spun.

S-a întors Fanandrina.  E vremea.

mia

2 gânduri despre „Cu bucuria de a ne fi întâlnit

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s