Din dragoste pentru gradul pozitiv

Dacă iubesc ceva despre zăpadă este că noaptea ea aduce o liniște ireală.
În ultima vreme toți au de spus, nimeni nu are de ascultat. Ați observat? Toți au de luat, nimeni nu are de dat.
Suntem ocupați. Nu avem timp. Suntem atât de ocupați să trăim, că nu mai avem timp de trăit.
Avem treabă. Ce treabă?
Treabă.
Complex cuvânt. Înghite tot, explică fără să spună nimic, te lasă fără replică. Ce să mai răspunzi când unul (sau altul) are treabă? Bine, scuză-mă că te-am întrerupt.
Toată lumea are treabă. O treabă mai importantă decât treaba pe care o ai tu. Muuuult mai importantă. Să fie clar.
Eu, una, nu am așa multă treabă. Sunt, e adevărat, destul de ocupată să trăiesc, destul de ocupată de mine. De când am renunțat să schimb lumea mai ales. A fost un lucru util. Mi-a dat vreme să îmi frâng inima de vreo câteva ori, de exemplu. Nu e mare brânză. De fapt nu e brânza, anatomic vorbind e carne. Inima, zic. Iar carnea se lipește la loc. Dai cu rivanol și pui leocoplast. Se zvântă. Încet dar sigur. Face coajă, cade și aia, rămâne un fir neregulat de cicatrice care apoi, cu ajutorul memoriei scurte, va dispărea la rândul său.
Mare lucru uitarea asta! Te salvează din una ca să te bage în următoarea…
Mă rog, ziceam despre liniște… Când am ajuns la poartă în seara asta, târziu, iar taxiul a demarat lăsând nimic în urma sa, am rămas nemișcată cuprinsă de o duulce senzație că nu aud nimic. Am stat locului, vrăjită. Am mirositul aerul rece care în noaptea aceea nu avea iz de gaze, am respirat adânc, adânc și am împins poarta încet, bucurându-mă de scârțăitul însoțit de fâșâitul zăpezii care cădea de pe ea.
În ultimele săptămâni am scris, în mine, mai multe postări. Le-am scris noaptea, în întuneric, înainte să adorm. Am atins, cred, mai toate subiectele de atualitate. Intime, naționale și internaționale. Dar nu am avut chef să le împart cu nimeni. Pentru că prea mulți au prea multe de spus.
Oamenii și-au pierdut simțul limbii, al limbajului. Se vorbește continuu la superlativ. Bunul simț al gradului pozitiv a fost de mult rătăcit. Motiv pentru care atât creierul, cât și inima se abrutizează, se golesc fiindcă pline cu nimicuri. Extraordinarul încetează să existe acolo unde totul este urlat.
De aceea iubesc liniștea. Pentru că echivalează acestui grad pozitiv, normalității regăsite, resetării la niște parametrii de unde poți începe din nou să simți, să auzi.
Gălăgia șpăcluiește lumea, o uniformizează, face totul egal. Se pierde susurul între urlete. În rumoarea orgasmică se duce dracului fiorul. Totul sau nimic. Fără pliuri intermediare. Fără micile așteptări, fără măruntele bucurii.
Și a propos de asta, îmi tot vine în minte o scenă: un birou prăfuit, cu mochetă gri, aspră, tristă, o plantă cu flori roșii la o fereastră cu gratii care dă spre o curte interioară, lângă mine un bărbat îmbrăcat cu un sacou a cărui culoare nu mi-o amintesc privind aparent concentrat hârtiile din fața sa pe care mi le pasează una câte una pentru ca eu să le înregistrez. Nu vorbim pentru că ne simțim prea mult unul pe celălalt și orice vorbă ar suna ridicol. Râd din când în când citind, dar el rămâne serios ca și cum rolul nu i-ar permite. Timpul se scurge, nici prea încet, nici prea rapid. Amandoi așteptăm probabil ca celălalt să facă ceva, deși nici unul nu știe exact ce. Apoi, cumva absent, cumva din proprie inițiativă, brațul i se întinde spre mine, fără ca el să ridice privirea din hârtii, și mâna trasează pe spinarea mea, de sus în jos, cea mai rotundă, alunecoasă, plină mângâiere pe care am simțit-o vreodată. Atât. O mângâiere.
A trecut, de atunci, niște vreme. Dar dacă trăgându-mi bluza de pe spate cu bratele incrucișate, cum se face la dezbrăcat, aș privi peste umăr în oglindă, sunt sigură că i-aș putea găsi și acum semnul ondulat, ca o dâră de pensulă care coboară în anse calme.
A fost o mângâiere autosuficientă, perfect definită prin sine și necesitând nimic, nici măcar un oftat.
De aceea cred ca oamenii ar trebui să învețe din nou să simtă la scară, să vorbească la scară, să trăiască la scară. Să își curețe gura de bălării cum ar fi treaba, prioritățile, edițiile extraordinare, superlativele absolute și să revină, prin liniște, la măsura bunului simț a gradului pozitiv. A răbdării, a mângâierii, a gestului educat și a vorbei rostite în deplină cunoștință de cauză.  Pentru că altfel, să știți, există o alternativă, se numește tăcere. Chiar absență. Sau vezi-ți de treaba ta, oi avea și tu vreuna. 
Cam atât am avut de rezumat. Cât despre restul, se transmite pe alte lungimi de undă. Căci pe ale mele, așa cum cineva mi-a amintit de curând, a intrat mira.
noapte liniștită,
mia

ps, vă las un cadou aici. Este un fâșâit. Unul minunat. 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s