Iubita mea nu e ușă de biserică

Iubita mea nu e ușă de biserică
Are coapse șui și țâța sferică….

Eram în mașină. Nu mai știu de câtă vreme ne cunoscuserăm, dar nu cred că trecuseră mai mult de două, trei luni. Întâlnirile noastre, deși curgeau normal, aproape de banal, mă lăsau, încă mă lasă, într-o stare de agitație paroxistică. E ca și cum toți centri nervoși s-ar activa dintr-o dată, la unison. Senzația este de supracurent, de overdoză, aproape de insuportabilitate. Iar starea respectivă se perpetueză în general câteva zile, lăsându-mă năucită, ruptă de mine și de beneficiile tranchilizante ale rutinei; îmi fură somnul iar în capul meu, indiferent de faptul că el e prezent sau nu, se derulează infinite conversații.

Iarna se făcuse târzie iar noi ne eram deja cunoscuți unul celuilalt în interesul reciproc mai ales. Pe nume nu le-am spus lucrurilor niciodată. Motiv pentru care ele au rămas așa cum sau născut: sincer încetoșate. Ce suntem unul pentru celălalt, deși intuit, nu spunem. Nu are rost. E prea târziu. Nici ce dorim, nu zicem. Am renunțat la modul condițional, cel care cu atâta delicațe spune dorințelor pe nume.

Nu e ca și cum nu aș mai fi pierdut până acum mari ocazii în iubire. Dimpotrivă. Sufăr de o problemă de sincronizare din născare, cred. Regretele însă nu duc nicăieri. Sunt fatalistă, am mai spus-o. Unele lucruri nu se întâmplă pentru că nu trebuie să se întâmple. Dar e necesar, oricum, în viață să ai un acut simț al ironiei, altfel toate accidentele astea cosmice pot sfârși prin a te ruina, prin a-ți sfărâma nemilos ființa. Și dacă îmbătrânirea servește la ceva, este că elasticitatea fizică se transformă în una a sufletului care primește loviturile învățând să le lansese înapoi peste fileu.

Eram în mașină, spuneam. Drumul ne dădea un răgaz scurt, doar alte câteva minute în plus până la mine pe stradă. Puteam lua autobuzul, dar asta ar fi însemnat să renunțăm la nesărutul de la revedere, la senzualitatea din absența atingerii care se materializa în spațiul mic dintre noi. Discuția plecase de la Alifantis și ajunsese pe la Brumaru. Nu ne înțelegeam.

Îl știi pe Brumaru?
Nu îl știam, pe atunci.

A virat brusc schimbând direcția de mers. Am cărțile acasă. Vii cu mine să le luăm?
Am spus da, curajoasă, deși dintr-o dată am simțit mușchii pulpelor contractându-se și mi-am lipit picioarele unul de celălalt. Încercam să îmi imaginez ce avea să urmeze. Ce vrea de la mine? Nu mă sărutase, nu ne atinsesem, nici mângâiasem iar eu cu siguranță nu decisesem ce vreau de la el, de la noi. I-aș fi spus că mai bine nu, mai bine să îmi aducă el volumele data viitoare când ne întâlneam. I-aș fi spus, copilărește: lasă că știu că vrei să vin la tine ca să pui mâna pe mine așa… departe de ochii lumii.

Dar nu puteam. Jocul, credeam pe atunci, îl pornisem eu. Mi-l dorisem. Eram prea curioasă unde avea să mă ducă, ce putea să îmi aducă. Mă temeam, mi se părea devreme, mi se părea că  nu trebuia dar și mai mult simțeam că da, vreau să aflu ce e dincolo de el.
Am ajuns repede la destinație, continuând să vorbim aparent relaxat. A parcat mașina pe aleea din fața blocului și a coborât. Vii cu mine? Aș fi rămas în mașină și aș fi mers cu el. Vin. Mi-a deschis ușa, am urcat scările, eu în urma lui încercând să nu mă împiedic de emoție, cu un milion de posibile scene derulându-mi-se în fața ochilor.

Iubita mea nu e ușă de biserică, are coapse șui și țâța sferică, îmi spusese mai devreme…

Zăngânit de chei, o ușă se descuie, holul e mic, ușa se închide în spatele meu și dintr-o dată mă umple senzația aceea de ruptură de lume ca atunci când  trăiești foarte intens în tine și în altă persoană simultan.
Nu s-a întâmplat nimic, a deschis ușa sufrageriei, vorbea, a mers la raftul de cărți, a luat volumele, mi le-a dat și am ieșit. Am parcurs drumul înapoi continuând să discutăm, mă auzeam vorbind, povesteam ceva din trecut legat de un fost iubit și despre poeți, despre artiști în general. Cred ca îmi țiuiau urechile.
Ne-am urcat în mașină, m-a condus acasă, ne-am nesărutat și nu am stabilit următoarea întâlnire, așa cum aveam să facem mereu.

Erau trei volume de poezie pline de bulioane, melci, mărar, îngeri, fântâni și șifoniere. La început am citit ca să îl simt pe el și pentru că voiam să știu ce nu știusem. Apoi Julien, Reparata, îngerii, melcii, țâțele și crinii toate au devenit ale mele.

Un singur lucru mă obseda: care era poezia cu iubita mea nu e ușă de biserică… Trebuia să citesc restul ca să aflu, să văd dacă avea să îmi spună lucrurile rămase nespuse. Am citit jumătate din volumul I, apoi am trecut la al III-lea, între timp ne-am revăzut eu și el, nici nu știu câte să se mai fi întâmplat între noi. Volumul II nu l-am mai citit cautându-l pe el, ci l-am citit și atât.

Când, câteva luni mai târziu, am dat peste poezia mult căutată, pierdusem interesul pentru mesajele ascunse pentru că mă scufundasem, la rândul meu, într-una din fântânile lui Brumaru, mutate în mijloc de cameră ca atunci când nicio apropiere nu e destulă, când pielea nu mai suportă să stea în exteriorul dorinței și se coboară încet în interiorul ei, odată cu găleata, până la fund. 



P.S.

„Iubita mea nu-i uşă de biserică! 
  Ea are coapse şui şi ţâţa sferică 
  Şi se dezbracă de cum se-ntunecă 
 Într-o căpşună din peninsula Iberică. 
 Acolo mă aşteaptă şi mă judecă 
 În timp ce piei de piersică adulmecă 
 Stând goală-ntre miresme şi impudică 
 Părul curgându-i către emisfera sudică” (Cântec naiv).

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s