Olympos și Licia Antică

Oameni se comportă ciudat când sunt în vacanţă. Sunt precum căţeii liberaţi din lesă: se îmbracă fistichiu, îşi agaţă brăţăti de glezne, lănţicuri făcute din oase, pietre sau scoici la gât, îşi desenează tatuaje care dispar la primul duş de oraş, umblă în papuci care lipăie zgomotos, cu hainele şifonate ori umede, cu părul lipit de cap, încâlcit şi dezordonat. Şi nu le pasă.

Oamenii în vacanţă sunt mai sinceri cu sine.Mănâncă atât cât poftesc, se împrietensc fără jenă cu vecinul de şezlong sau cel de masă, râd în gura mare şi uneori dansează şi cântă pe stradă.
Cum spuneam, în vacanţă oamenii sunt  mai sinceri cu sine…

Mă aflu în Kale Ici de 5 zile. Scriu ascunsă în cameră, la răcoarea artificială a aerului condiţionat. Afară sunt probabil 43-44 de grade. Ramurile elastice ale palmierilor abia se mişcă într-o briză mai mult absentă. Portocalii, mandarinii şi lămâii îşi întunecă de cald parcă şi mai mult frunzele verzi şi lucioase. Pisicile maidaneze, multe, slabe şi mereu în căutare de mâncare se trântesc una după alta, întinzându-se la pământ dintr-o singură mişcare parcă exasperată. Orăşelul vechi este prizonierul arşiţei în interiorul propriilor ziduri.

Forfota însă e doar abia mai potolită decât în orele nopţii; în ciuda căldurii,oamenii, în vacanţă, tot se mişcă,  intră şi ies din magazine, dughene şi localuri, cu sticla de apă rece aburită în mâini şi ochelarii de soare agăţaţi la decolteul tricourilor.
Kale Ici este pentru mine locul celor o mie şi una de poveşti. Un loc vrăjit, magic, vechi şi nou, modern şi învăluit în eşarfe care uneori acoperă creştetul femeilor iar alteori stau agăţate de umeraşe, mişcate de aerul ventilatoarelor care răcoresc turiştii în trecere. Este un loc care are puterea de a transforma orice hello, where are you from?  într-o poveste.

Locul acesta este ca şi plăsmuit din mine, din fanteziile mele levantine. Conacurile otomane vechi cu stâlpi înalţi din lemn în care încă parcă mai trăieşte copacul sacrificat să devină suport, leandri şi iasomia înflorită, irişii, cactuşii, rodii în pârg, smochinii cocoţaţi pe stâncile de la malul mării, mirosul de mentă proaspătă şi mirodenii, feţele smeade ale localnicilor mereu zâmbitoare şi deschise. „Pentru că eşti turistă”, mi-a spus Erzan, băiatul care administrează plaja unde mergem aproape zilnic. Este clar că jocul ospitalităţii are de-a face cu banii pe care la orice pas îi laşi aici, însă, cu  toată sinceritatea, am fost în locuri unde mi s-a pretins o cheltuială majoră în schimbul unei bunăvoinţe forţate ori absentă.

Îmi este destul de clar că ţara asta a contrastelor mi-a intrat la suflet (o fi pentru că, în asta, îmi seamănă); vreme îndelungată am evitat să pun piciorul aici, un fel ostilitate istorică pasivă. De aceea, probabil, cât şi din cauza unor aşteptări efectiv reduse dar şi a imaginii kitsch care pătrunde până la noi, în România, impactul cu realitatea luxuriantă şi zgomotoasă a acestei arii mediteraneene a fost unul profund, de reciprocă simpatie.

Iar Kale Ici, în toate acestea, reprezintă un loc care îmi va rămâne vreme îndelungată unul „al sufletului”.

Suntem cazate la Alp Paşa, într-o cameră cocoţată la nivelul acoperişurilor, în inima centrului vechi. Clădirea a fost renovată de curând într-un stil modern, minimalist, comfortabil dar lipsit de personalitate. Doar ramele oglinzilor, grosimea zidurilor vechi şi scârţâitul scării de lemn îmi aminteşte unde sunt.
Conacul însă aparţine cu totul altei poveşti. Curtea interioară este dominată de un arbore de ficus care are, să zic aşa, înălţimea unui stejar tânăr. Da, un ficus ca cel cu câteva frunzuliţe pe care îl adăpostim în apartament, dar mare cât un stejar. Detaliile de poveste la conac sunt infinite: curtea interioară mozaicată cu pietre mărunte, aranjate pe „tăiş”, labirintul scărilor de lemn vechi, vopsite maro închis, pereţii bejulii, ghivecele de ceramică pline cu tot felul de arbuşti de-ai locului, terasele şi balcoanele decorate cu obiecte vechi, autentice, de alamă, covoare şi carpete, canapele şi narghilele, pisicile lenevind prin colţuri, suporturi negre, mai înalte decât mine, în care ard în fiecare seară lumânări roşii, ritualice parcă, ce, consumându-se, formează mici stalactite baroce, vechile încuietori de fier, uriaşe ori instrumentele de cântărit antice expuse pe pereţi şi fragmentele de coloane corintiene, autentice şi ele, fiecare însoţită de o plăcuţă explicativă care le atestă originalitatea, împrăştiate prin grădină, aparent neglijent…

Aici am cunoscut-o pe Jasmine (cum să nu, aţi putea spune, şi pe Aladin, nu?!). Jasmine este franţuzoaică de origine iraniană, este blondă, are pielea de piersică, bronzată, vorbeşte ca la Paris (unde de altfel studiază şi munceşte) şi zâmbeşte mereu. Vorbeşte mult, ca mine, e plină du curiozităţi şi se împrieteneşte la modul cel mai natural. Era foarte fericită că i-am pus că vorbesc franţuzeşte fiindcă, aşa cum mi-a mărturisit, ea cu engleza nu se împacă. Zi de zi, la plajă, mă găsesc cu Jasmine la taclale, cu picioarele bălăcindu-se în apă ori ascunse amândouă sub umbrelă vorbind de una şi de alta. Ca oamenii în vacanţă ce, dintr-o dată, devin naturali şi deschişi, privesc spre ceilalţi fără spaima, fără cenzură. Nu mă întrebaţi despre ce am vorbit, am fi ajuns, probabil, dacă mai rămâneam mai mult pe acolo, la revoluţia franceză. Acum îmi scrie mesaje sms gen „coucou, Maria, c’est moi, Jasmine.” Însă, nemaifiind în vacanţă, nu prea mai avem multe de povestit pentru că, în definitiv, nu ne cunoaştem aproape deloc. Trist, nu?
*

Frumuseţea locurilor stă întodeauna în oamenii lor. Precum cea a călătoriilor. Ce ai putea povesti despre un loc pustiu? Că ai văzut apusuri şi banani şi că pe stâncile de la malul mării merg de-a-ndoaselea crabi mici şi urâţi. Fără oameni, nu există poveşti.

La  Sultanahmet, unde am ajuns o fugă datorită prea multelor ore în tranzit la Istanbul, l-am cunoscut pe Antonio. Turc. Da. Îl cheamă Antonio. Îndesat şi clădit… normal, cred. Sunt persoane, nu ştiu dacă aţi observat, la care contează şi devin vizibile doar anumite detalii ale fizionomiei, restul dispare, parcă acoperit ori ascuns de vreun efect scenic. Antonio avea ochii verzi şi zâmbetul ştirb. Îi lipseau câţiva dinţi într-o parte dar pielea îi era aurie iar zâmbetul impecabil, în ciuda lipsurilor, pentru că, de fapt, zâmbea cu toată fiinţa lui. Antonio era acolo să vândă la sume exagerate croaziere pe Bosfor. Noi nu aveam timp de aşa ceva. Ne-am plimbat puţin doar prin cartierul vechi, am facut câteva fotografii Moscheei Albastre şi Hagiei Sofia şi apoi ne-am aşezat la umbră, cu un suc fresh de rodie (cel mai bun de pe planetă!) şi un cappucciono (eram obosită, asta e). Mai întâi ne-a abordat un prieten de-al lui Antonio, aflat acolo din acelaşi motiv. S-a îndepărat relativ rapid când a văzut că îşi cam pierdea vremea cu noi; eram, într-adevăr, două fete drăguţe şi prietenoase, dar fără tragere de inimă spre Bosfor. Cum am rămas singure, ne-a abordat Antonio. Il vedeţi pe prietenul ăla urât al meu? ne întreabă el într-o engleză scâlcită dar extrem de simpatică.  E gay, a continuat.  A văzut că nu are succes la femei ca mine şi a decis să se facă gay. Dar şi aşa, nici bărbaţii nu se uită la el, e prea urât. Ne-a buşit, evident, râsul. Antonio zâmbea şi cu dinţii lipsă, cum v-am zis. Am râs şi glumit cu el vreo jumătate de oră.  Măi, Antonio, l-am întrebat, cum te cheamă de fapt pe tine? Că ăsta e nume turcesc cum sunt eu popă! Mă cheamă, Antonio. Du-te, mă, de-aici! Numai Antonio nu te poate chema pe tine! Păi de ce,  insistă el mirat. Fiindcă eşti turc. Trebuie să te cheme Izmail sau ceva de genul ăsta. Nu Antonio. Unde ai ma vazut turc pe care să îl cheme Antonio?! 
Pe mine mă cheamă Antonio, insită el.  Mama e spaniolă iar tata turc, numele mi l-a ales mama.
După alte câteva bancuri şi replici banale de agăţat spuse aşa, ca la teatru, ştiind exact ce făceam şi noi, şi el, ne-am despărţit. Îndepărtându-mă i-am trimis un sărut din vârful degetelor, râzând, şi i-am strigat:  Antonio, îmi place de tine, pe tine te vreau!… 
În urma mea, în vreme ce hohoteam şi eu şi prietena mea, se auzea:  Mariaaaa, wait, wait Mariaaa!! 

De aceea spun că locurile, oricât de splendide, fără oameni nu spun nimic, tac, mute, plictisite probabil şi ele. Aşa a fost şi cu ghidul, în excursie, şi cu Ghiordan, zis şi Ghiudem-Bîltîbîc-Balamuc, turcalet şi el, născut în Germania, la Koln, inginer de roboţi (sau ceva de genul) în industria farmaceutica, rezident la momentul respectiv în Elveţia, la Zurich. Ăsta este farmecul călătoriei, vedeţi? Doar aşa cunoşti oameni transportaţi de colo-colo de acelaşi nevindecabil dor de ducă, corciţi în rase şi idei, de obicei deschişi, curioşi, comunicativi. Pe Bîltîbîc- Balamuc zis Ghiudem l-am cunoscut la plajă şi, spre diferenţă de Antonio şi de ghidul despre care am pomenit, arată ca regele Lonida din 300 (filmul), inclusiv barba, vorbeşte o engleză cam poticnită cu puternic accent german (da, culmea, un turc care vorbeşte engleza cu accent german!!) şi spune mereu, când nu înţelege  say again, aplecând capul şi urechea spre mine, de parcă ar fi fost bătrân şi surd. Nu era nici una, nici alta, era un ditai gladiatorul, dar despre asta voi povesti altă dată.

Ghidul, însă, ah, ghidul nostru a fost, cred, cea mai savuroasă cunoştinţă pe care am facut-o în vacanţa! Cu o seară înainte, sau două, prietenul Hekim, un kurd blând şi potolit care are magazin de suveniruri pe o stradă din centrul vechi şi pe care îl cunoscusem cu trei ani înainte într-o vacanţă precedentă, ne dusese în plimbare la Olympos, unde, dincolo de experienţa turistică şi a sufletului despre care nu stau acum să povestesc, am mâncat cele mai bune smochine şi de altfel primele pe care le-am gasit de cumpărat în zonă. Olympos este un fel de Vama Veche sau adunare a urmaşilor generaţiei ’68 unde nu am putut petrece decât o seară, după ce am vizitat în fugă site-ul arheologic, am ascultat ceva muzică live şi ne-am plimbat inutil în căutarea celui mai cool local din zona (un fel de Stuffstock), pe care, bineînţeles, nu l-am gasit deşi acolo nu există, practic, decât o stradă.

Pe acelaşi drum mai întâi printe munţii pietroşi şi apoi pe coasta mării, ne-a dus, ne-a zguduit, ameţit a doua zi, ghidul nostru turc care arăta, în sfârşit, cum ştim noi că trebuie să arate turcii: mic şi îndesat, cu părul des, ţepos şi extrem de negru (vopsit), fruntea mică, nasul mare şi coroiat, buzele strânse, abdomenul umflat şi tonul de învâţător. Ni s-a adresat la un moment dat în română; mai apoi ne-a povestit că lucrase o perioadă în România, la un depozit de fructe şi legume de import dar şi la nu ştiu ce multinaţională americană. Recunosc, în unele părţi, poveştile sale pierdeau firul logic, însă nu şi savoarea. Era un fel de Grinch simpatic, pasionat de istorie şi literatură, care ori părea extrem de plictisit, ori se exalta cu sclipici în ochi în faţa unei pietre de la 1300 i.c. Ne-a dus mai întâi la Kekova să vedem celebrul sarcofag pe apă. L-am văzut dar de la distanţă, i-am făcut, practic, cu mâna şi o poză la noroc, că nu am avut timp să focalizez măcar. Erau, pe insulă, alte sarcofage. L-am întrebat ce le trecea ăstora prin mine să îşi facă sarcofagele pe apă. Mi-a explicat că pe atunci oamenii credeau că după moarte sufletele erau transportate în ceruri de sirene, de aceea sepulcrele erau toate înapropierea apei sau pe apă. Frumos, mi-am zis.

Printre multele detalii istorice despre populatia din aria Liciei care lăsase în urmă obişnuitele ziduri roase şi cioburi, ne plasa şi câte un …şi acolo, sus, este casa om bogat din Turcia, pe locul patru de bogăţie care el cumpărat case în toate locurile scumpe. Da, ghidul nostru vorbea exact ca Izmail din  Toate pânzele sus. Jur că nu aş fi putut cere mai mult de la acea excursie! După ce  plimbat cu barca la noi şi  dus la noi văzut insulă cumpărată de bogat om englez, după ce am băut o cafea turcească la bordul bărcii în vreme ce alţii se bălăceau în apa transparentă, ne-am intors în portul mic unde ne-a prezentat  cel mai bun bucătar din aria mediteraneană, un tip cu faţa întunecată şi pălărie de chef cusinier  neagră, care aducea mai mult cu un turban puţin desfăcut decât cu o bonetă şi ne-a încărcat, nu fără să ne numere, în micul autocar care scârţăia din toate încheieturile când lua curbele cele mai periculoase. De acolo am fost să vizităm locurile naşterii Sf. Nicolae (indicaţiile stradale poartă poza lui Mos Craciun, de fapt si suna ceva de genul „spre casa lui Papa Noel”), unde nu am fost extrem de încântată decât de vechea bazilică pentru că altfel era plin de ruşi şi de icoane care arătau fals (nu că nu ar fi fost ele autentice dar sentimentul de icoana la tarabă îmi dă mereu senzaţia asta).

Era deja după-amiază, eram prăfuiţi, transpiraţi şi obosiţi când am ajuns la Myra. Sepulcrele săpate în peretele muntos, amfiteatrul din epoca romană, nebunia de repere arheologice dezgropate şi grupate unul lângă celălalt în apropierea unor sere deja ajungea la mine ca un ecou slab. Eram topită de căldură, în gură aveam numai gust de praf şi gaz de eşapament iar faptul că mormintele acelea maiestuoase arătau jefuite, cu uşile sparte în mod barbar, m-a întristat. Nu am făcut fotografii aproape deloc, m-am plimbat puţin prin complex, urmărind mai ales oamenii şi reacţiile lor (cei mai mulţi au privit totul prin obiectivul aparatelor de fotografiat în loc să se bucure de ce aveau sub talpi), am mâncat o îngheţată care s-a demonstrat prea dulce şi nu răcoroasă cum o dorisem de fapt, şi, luate de aripă de ghid, ne-am dus să îi aşteptăm pe ceilalţi „la parcare”. Parcarea era, de fapt, bătătura unui nene. Aici pusese sub portocalii verzi mese acoperite de muşamale şi servea fresh de portocale (din curte, probabil), ceai şi cafea turcească. Baia era undeva în spate, după un inexistent colţ, şi arăta ca la lavoar la mamaie de la Bărcaneşti acum 30 de ani. Am simţit o tandreţe infinită pentru locul acela bătrânesc, pentru oamenii aceia care trăiau în praful turiştilor, săraci, în umbra unor vestigii impunătoare care făceau totul să pară, parcă, şi mai sărăcăcios. Autoritar (sincer, nu stiu dacă aş fi putut găsi curajul să îl contrazic în orice argument, oricât de absurd), ghidul ne-a luat iar de aripă şi ne-a indicat la ce masă să ne aşezăm. Cu el, bineînţeles. Pusese ochii pe noi.  Unde sunt româncele?  întreba pe ceilalţi cum ne pierdea din ochi. Aţi văzut româncele?  Ghidul, al cărui nume nu îl cunosc şi regret profund asta, dar pe care, recunosc, nu îmi permit să îl poreclesc în vreun fel, ne-a întrebat ce vrem să bem. Am refuzat politicos, abia băusem apă şi mâncasem îngheţată.  Nu frumos tu refuzi la om, ne-a apostrofat. Am vrut ceai, ce era să facem.
Turcul, după cum îi e rasa, a început să povestească, să depene amintiri de pe vremea când era în România (la Bucureşti sau Timişoara, nu este foarte clar, timp de 1 an sau 2-3, nici asta nu e chiar limpede). Ne-a vorbit de doamna Mihaela. Nu ştiu cine e, dar mi-ar plăcea. Şi o dădea ghidul cu doamna Mihaela în sus şi doamna Mihaela în jos de parcă ar fi fost mătuşi-mea. Nu ştim cum o mai cheamă pe doamna Mihaela, nici câţi ani are, ce culoare are ochii, dacă are copii sau nu. Ştim că stătea la bloc şi că avea un bunic. Iar bunicul acesta, aşezat la mijlocul mesei, i-a spus turcului când doamna Mihaela l-a invitat la cină odată: TU ŞTII CE LE-A FĂCUT ŞTEFAN CEL MARE TURCILOR, MĂ?!
Bun, imaginaţi-vă această frază spusă de un turc, care vorbeşte româneşte ca Izmail din  Toate pânzele sus, în ograda unui nene, la Myra, în zona Liciei Antice. Mâinile mi-au picat cu zgomot pe masă şi m-am pornit pe râs. Ghidul s-a uitat la mine mai întâi serios, vorbind făcuse un pic de spumă la colţul gurii. Da, aşa zis la mine. El nu a zis la mine „bine ai venit”! şi eu nu ştiam ce a făcut Ştefan cel Mare turcilor.  Apoi dăi şi râzi şi el, continua povestea şi râdea, se cutremura, eu mă văitam, cu lacrimile în barbă şi turcul repeta: eu nu ştia ce a făcut Ştefan la turci, nu era în carte de istorie.
Care carte de istorie, nu ştiu să vă spun. Turcul însă, om citit şi ofensat, a început să caute carte unde să scrie ce şi cum. Pâna la urmă a găsit, a dat telefon la doamna Mihaela şi a zis: a fost 7 la 5, cinci victorii şi două înfrângeri, şi oricum a fost acum 6-7 secole.

A fost, vă zic, o experienţă pe cinste. Şi o vacanţă minunată. Iar acesta este albumul meu de fotografii.

mia



Notă: Toate personajele descrise sunt reale iar dialogurile fidele, după cât m-a ţinut memoria,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s