Locul secret

Este spațiul acela unde fiecare dintre noi fuge când emoțiile sunt prea multe, gălăgia prea mare, când nu-ți mai ajunge o singură inimă ca să bați toate bătăile de pe care le ai bătut.
Locul secret poate fi unul fizic ori, ca în cazul meu, inventat, imaginar. Nu seamănă cu un ascunziș. Ci mai degrabă cu o liniște. Este momentul întâlnirii mele cu mine. Fără oglinzi, fără pretenții. Mă iau pur și simplu de mână și mă duc pe mine să mă odihnesc. E ca și cum m-aș răpi de bună voie. Ca pe un copil trimis la culcare.
„Haide, e vremea să dormi…Închideți ochii peste toate simțirile, peste toate dorințele, peste toate durerile, peste toate așteptările, peste toate deziluziile. Dă oamenii afară din tine, dă lucrurile afară din tine. Dă lumea toata afară, șterge culorile, stinge lumina și rămâi în liniște.”

Am să vă dezvălui taina mea cea mai tainică: locul meu secret este un copac.

Am o relație mutual-specială cu copacii. Ne iubim dintotdeauna, nemărturisit dar în mod vădit și fără rușine. Ne privim cu drag, fiecare în ograda propriei vieți, uneori ne facem cu mâna peste gard, amical. Nu ne spunem vorbe mari. Suntem prea buni prieteni ca să avem nevoie de chestii rostite.
Copacii mă privesc îmbătrânind, eu îi privesc în frunze și recunosc trecerea vremii.
Voi știți să îi priviți? Pentru că lucrul asta nu se face oricum. Există un moment al zilei și o singură direcție pe care ochiul trebuie să se alinieze: la crepuscul, în sus, acolo unde ei, copacii, își răsfiră degetele de crengi ca o femeie care-si trece, gânditoare, mâna prin păr. Conturul corolei în contre-jour este poate cel mai liniștitor spectacol de văzut, unul care are puterea, zilnic, de a sugera subtil care-ți este locul pe lume.

Copacul meu, ca să revin la chestiuni și mai personale, e unul fără pedigree. N-are rasă, n-are nume. Stă în mijlocul unui câmp la care eu oricum mă uit foarte puțin. Are frunza nici mare, nici mică. Dar foșnitor-liniștitoare cu sclipiri de soare răzlețe.Este un copac mare și cu coaja groasă, care ma zgârie, și rădăcini mari, noduroase, ce văluresc tot pământul sub care stau ascunse. Ca să ajung la el trebuie doar să închid ochii. Și îi spun „copacul meu”pentru că, deși îi fac numai vizite inopinate, îl găsesc mereu singur. Se vede că mă așteaptă. Nu vorbim. Eu doar mă culcușesc și pun capul în îmbrățișarea rotundă a unei rădăcini. Privesc prin frunziș și închid ochii deja închiși. Apoi liniștea se face și mai liniște. Și adorm.

noapte bună,

mia.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s