Beyrouth – Sur – Jbeil

De mult mă gândesc să povestesc despre oamenii și locurile pe care le-am trăit…dar m-a oprit senzația că nu-mi ajung cuvintele, că probabil încă nu le știu pe cele mai potrivite dintre ele.

Filosofia mea de viață este una destul de simplă: nu-mi doresc în mod deosebit să-mi împlinesc destinul de femeie dând naștere unei vieți, nu-mi doresc în mod deosebit să mă împlinesc legându-mi destinul de cel al altui om (mai ales că foarte probabil aș face cea mai proastă alegere, am un talent deosebit în sensul ăsta), îmi lipsește cu desăvârșire simțul proprietății, sunt incapabilă să economisesc și pot continua astfel la nesfărșit, negând orice deziderat uman de bun simț cunoașteți.

Singurul sens pe care am reușit să îl dau vieții mele este acela de a încerca din răsputeri să fac din mine ceva mai bun decât ceea ce am fost cu o zi înainte. Să nu îmi treacă timpul deageaba. Mi-a luat ceva ca să înțeleg că de fapt asta îmi doresc de la mine. O vreme am rătăcit printre dorințe care nu-mi aparțineau, printre oameni care nu erau oamenii mei, printre lucruri care nu mă lăsau cu nimic…și simțeam, știam că era ceva în neregulă, fără să reușesc însă să-i spun pe nume. Între timp, evident, am învinovățit tot ce era de învinovăvățit: persoana de lângă mine, un destin scălâmb, genetica…până când am ajuns la capătul listei și nu am mai rămas decât eu cu mine.

Împlineam la vremea aia treizeci de ani. Eram singură, într-o țară străină, aveam patru pisoi și probabil tot atâția prieteni iar iubirea mă călcase în picioare ca pe un preș pe care eu cu mâna mea scrisesem Welcome. Lucram ca recepționeră la un hotel mic, pe malul lacului Como, îmi petreceam timpul privind pe fereastra sau în mine, făcând lungi plimbări pe jos în momentele libere și visând să văd lumea, în vreme ce ea poposea la mine, o noapte sau două, aducându-mi povești și oameni.

Perioada aceea a fost una de singurătate și liniște. Nu aveam nevoie de nimeni, nu-mi lipsea nimic și nu-mi prisosea nimic. Mă decantam privind fascinantă către omul meu interior, care, în sfârșit, își trăgea respirația, se aduna.

Apoi a apărut T. Cu cîteva zile înainte de Crăciunul anului 2007. Mai precis, 18 decembrie. Se vede că venise momentul, pentru că eram gata. Ființa mea se cristalizase într-o simetrie nouă. Îmi găsisem echilibrul. Știam cine sunt și ce să fac cu mine de acum încolo.

T. m-a mirosit, mi-a înțeles esența într-o clipă. Îmi place să spun despre el că este dotat cu o înțelepciune înnăscută, necultivată, fără podoaba intelectualității construite. Și că își poartă sufletul sub piele, motiv pentru care omenia nu-l părăsește niciodată.

Mi-a spus că mă iubește la a doua întâlnire și știu că nu mințea. Mă iubești? întreba ținându-mă în brațe în pat, scărpinându-mă pe spate cu tandrețe. Nu, îi răspundeam râzând. Și atunci mă insulta: Măgărițo!

T. nu este romantic. Dar nu pleca niciodată de la mine, în mai, fără să îmi cumpere cireșe. Nu trecea printr-un aeroport fără să îmi aducă parfumul preferat: Chance. Nu venea la mine înapoi fără să îmi aducă baclavale, labneh, măsline și ceai ceylon. Când era departe, la mii de kilometri, își suna prietenii și îi trimitea la mine cu sendviciuri, pentru că știa că uneori, de lene, intram pe tură și nu îmi cumpăram mâncare.

Dar cel mai frumos lucru pe care T. l-a făcut pentru mine a fost că mi-a dat aripi să zbor spre acea eu care sper să devin într-o bună zi, să mă apropii din ce în ce mai mult de ființa care îmi este dat să fiu. M-a învățat curajul de a-mi lua de la viață ceea ce doresc, fără să fac rabat de calitate. El m-a învățat răbdarea, m-a învățat așteptarea și m-a învățat că nu există decât foarte puține lucruri imposibile pe lumea astea, iar pe alea trebuie să ai puterea să le accepți. M-a învățat să pierd iubirea fără să simt că o pierd.

De aceea prima povestire dedicată locurilor pe care le-am trăit (pentru că locurile sunt de trăit, nu de văzut) o dedic pământului său natal.

Orientul Mijlociu a fost un loc ce m-a fascinat de pe vremea când citeam Poveștile Nemuritoare. Ochii mei, pe atunci, nu vedeau litere pe hârtie ci iarmarocuri, covoare, mirodenii, aur…

Lui T. îi spuneam râzând Harun Al Rashid iar pe el îl fascina fascinația de care sufeream eu pentru lumea lui. În toamna trecută, plimbându-mă cu el prin Jbeil (Byblos), cu ochii căscați la imposibil către o mare Mediterană pur și simplu nesuferit de frumoasă, către pietre vechi cât omenirea, către minarete și cupolele albastre ale moscheelor, către librării denumite dupa Khalil Gibran, mi-a spus cu sinceritatea care îl caracterizează: Văd toate astea prin ochii tăi. Și era adevărat, pentru că îl apucase aceeași bulimie turistică ce mă stăpânea pe mine. Și-apoi am râs. Râdeam mereu împreună. Ne plăcea să bârfim, să ne povestim cojile din genunchi ale copilăriei, iubirile trecute, nefericirile și fericirile…

T. s-a născut în vremea războiului, în drum. Știe mirosul bombelor. S-a născut în Sur. Satul său de origine a fost ocupat, familia sa și-a pierdut casa, pământul, colinele cu măslini. În anii în care am fost împreună mi-a povestit lucruri pe care eu nici în cărți nu le-am citit. Vocea i se gâtuia când îmi repeta: Mariia (așa îmi spune el numele, cu un i prelungit), tu nu ai cum să înțelegi… Și îmi povestea despre Hanin, locul său natal, despre casa care nu mai era, despre ocupația israeliană, despre prima fată pe care a iubit-o fără să aibă curajul să i-o spună vreodată, despre pipăielile în livada de portocali, la cules, despre cum a aruncat cu pietre în soldați.

Anul trecut m-a dus la Hanin, pe un drum costier de-a lungul mării, printre plantații de bananieri și posturi de control ale militarilor ONU. Am vazut urme de gloanțe, găuri de bombe, tancuri. Am stat câteva ore blocată la un post de control, în drum spre zona calda, la graniță cu Palestina. Mi-a fost luat pașaportul, mi-au fost puse infinite întrebări legate de prezența mea acolo și abia după un apel la fostul coleg de facultate al lui T. al cărui socru este general, mi s-a permis să trec dincolo de barieră.

Sudul Libanului este prafuit, dotat cu un incredibil cer albastru și coline cu măslini, măslini cu frunze argintii, tăcuți, mici, stoici, cu cea mai frumoasa coajă de copac pe care o puteți imagina. Șoselele erau deja reconstruite; și casele, în parte. Dar rana este încă adâncă. Pământul este argilos dar călcând pe el parcă te mănâncă sub talpă atâta sânge cât a curs. Aerul are mirosul mării și al lacrimilor. Oamenii sunt gălăgioși, curioși, zâmbitori, insistenți.Dar pe fața lor e scris tot ce locurile acelea au văzut.

La Hanin am ajuns după-amiaza. T. m-a dus acasă la ei. O casă nouă, reconstruită, în care nimeni nu locuiește pentru că ai lui s-au stabilit de mult la Kharayeb, satul adoptiv. Dar toți vorbesc de Hanin ca fiind acasă. Mama lui T.este o femeie bătrână și vioaie. Nu știu cum m-am înțeles cu ea, dar s-a întamplat. Seara, după cină, pe terasă, a venit cu smochine dulci și struguri cu boabele cât o mandarină într-un lighean de plastic. Mănâncă, mi-a spus, sunt culese din grădina mea.

Abia a doua zi, când T. m-a dus acolo, am înțeles că le adusese din grădina sa, de la Hanin. De acasă. Fiecare familie refugiată și-a reconstruit casa acolo. Casele din sud nu sunt făcute să fie locuite, prin ele oamenii își recuperează trecutul furat.

Toată țara asta e un șantier, i-am spus lui T. de mai multe ori, cu privirea țintită pe fereastră. Iar răspunsul lui a fost: nu știu de câte ori au fost toate rase la pământ și apoi reconstruite…

La Sur m-am trezit a doua zi dimineață și trăgând draperiile am început să strig de bucurie: Uite, se vede marea pe geam. Bineînțeles că a râs. În Liban se vede marea de aproape oriunde. Ne-am îmbrăcat în grabă și am fugit la târg pentru că voiam să mănânc humus și T. mi-a spus ca acolo vom găsi cel mai bun humus din tot sudul dar trebuie mers devreme pentru că se termină repede. Am ajuns, parcat, mers în pași grăbiți, aproape fugind.

Târgul din Sur este soios, mirositor. Trebuie să fii curajos să mergi acolo, ori nebun, ca mine, ori de-al locului, ceea ce eu simțeam, de fapt. T. m-a condus de mănă, printre canale rău mirositoare unde se scurgea sânge de animale. Am ajuns la o baracă plină de bărbați, unul dintre ei ne-a adus afară o masă scorojită și doua scaune roșii de plastic rupte. Mi-am aprins o țigare privind in jurul meu. Harun Al Rashid, poveștile nemuritoare, toate erau acolo. Pe masă ne-au fost aduse farfuriuțele (desperecheate, bineînțeles) cu humus, foul, labneh, roșii tăiate felii, frunze de mentă proaspătă, lipie caldă, ardei usturați și paharele cu chai.

Magie pură.

Apoi a fost Beyrouth-ul, cosmopolit, arogant, aglomerat, obositor, cochet. Aici am dormit vreo două nopți, prima și penultima. Am aterizat la 4 dimineața, la 12 ore de la plecarea din Ploiești. T. mă aștepta la câțiva pași în spatele celorlalți. M-a luat de mână, sărutat pe gură. Bine ai venit, mi-a spus. De mult visasem amandoi aventura asta. Orientul Mijlociu, portocalii, marea, măslinii, urmele de gloanțe, muzica… Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă ducă să iau o cafea take-away, pe care am baut-o pe o băncuță, față în față cu Le Rouche, un fel de Faraglioni din Capri în variantă libaneză. Plimbarea a continuat mai întâi pe jos, apoi cu mașina, până cănd s-a crăpat de ziuă.

Unde vrei să mergi? m-a întrebat a doua zi dimineață.La Byblos, i-am răspuns. De ce? Nu știu, am zis. Mă cheamă.

Mi s-a mai întâmplat lucrul ăsta. Să știu că vreu ceva fără să știu însă de ce. Așa se mi se întâmplă cu cărțile: eu nu le caut niciodată pentru că ele mă găsesc pe mine.

Byblos, căruia îmi place să îi spun pe numele său adevărat, Jbeil, a fost într-adevăr esență de vis pentru mine.Fenicieni, romani, mori, toți au fost acolo și și-au lăsat urma. Despre Jbeil nu pot vorbi, este peste puterea mea să descriu lumina, întinderea mării, castelul, moscheea albastră, capela creștină perete în perete, vestigiile, atmosfera…

Acolo T. mi-a cumpărat o bățară rigidă din argint de care de atunci nu m-am mai despărțit. Și nu pentru că este de la el. Nici măcar pentru că este din Byblos. Ci pentru a-mi aminti în orice clipă că materia viselor poate fi pipăită și că oricât de tristă viața poate fi, va exista întotdeauna un loc nou care să te facă să simți că nu ești capabil de destulă putere de a te mira.

noapte bună,

mia