Kaleici

Fiecare poveste își are un început. Această poveste începe la vremea sesiunii de vară a primului an de facultate.

Eram, ca mai tot timpul, la birou. Era prea cald, prea vară iar eu eram prea obosită și-mi doream să fug.

Lucrurile s-au întamplat, cred, în circa jumătate de oră: l-am rugat pe Iri, prietenul meu cel mai bună, să îmi găsească o plajă lângă unde perete de munte la care să se coboare pe o scară și unde să mă vadă pe mine, pe șejlong, cu cartea în mână. Nu i-a luat mult.

Cu locurile (ale inimii mai ales) funcționează ca și cu oamenii: pe unele parcă le știi dintotdeauna, parcă le cunoști de undeva, parcă le-ai mai vazut cândva…

Așa a fost și cu Kaleici. Am știut de cum am ieșit de pe artera principală, de la primul zid, de la prima piatră de pe drumul pavat că acela era unul dintre locurile mele:

străduțe înguste, negustorii bând ceai în fața prăvăliilor de ceramică sau covoare, mirodenii, baclavale, gablonțuri și magneți pentru frigider, oameni bronzați, grămezi de alune prăjite, semințe, migdale trase în glazură, grădinile interioare cu portocali și aerul acela șemecheresc, inconfundabil al turcului care îți vinde și sarea care ți se usucă pe piele.

Mi-au spus odată nişte prieteni, cu care am împărţit o vacanţă şi nişte smochine furate, că atunci când au citit ceea ce povestisem aici pe blog despre vacanța noastră s-au întrebat dacă au fost şi ei acolo, cu mine. Au fost. Doar că eu lucrurile şi oamenii le văd şi colorez în felul meu.

Aş putea să vă povestesc despre un anumit alean pe care îl simt în mine dintotdeauna, după un loc, o lume, o vreme cărora simt cumva că le aparţin, că ele ar fi ale mele, cele reale, adevărate. Nu am stat să mă scocotesc niciodată în profunzime în sensul ăsta. Nu am ştiut vreodată să le dau un nume. Ştiu însă că m-au fascinat din copilăria poveştilor nemuritoare bazarurile, zidurile vechi, graiurile diferite de al meu, subtilităţile lumilor care trăiesc ascunse dincolo de tot felul de ziduri, femeile cu privirea subliniată de negrul kajalulul, o lumină care pică din cer altfel, mai galbenă, mai păstoasă, zgomote ca de alamă şi tot felul de chemări…

După ce am citit Levantul, am realizat că vorbea tocmai de această lume a mea de care îmi este dintotdeauna dor. O lume reală, care a fost, dar inventată în acelaşi timp, probabil tot dintr-un dor dintr-ăsta ciudat, dintr-un sentiment că undeva este ceva la care eşti conectat prin scurte episoade de contra-amnezie, de trezire interioară, de excitare sufletească.

Ei bine, Kaleici pentru mine a reprezentat un astfel de moment, însă trăit aievea. Kaleici este o localitate mică pe buza Mediteranei, clădită cu zidurile coborâte până într-un minuscul golf unde barci albe se bălăngăne calm, fără niciun chef parcă să plece pe mare. Străduţele sunt pietruite, casele şi hotelurile, pensiunile au o arhitectură greu pentru mine de identificat, parcă mediteraneană, parcă otomană, cu pereţi albi străbătuţi în diagonală de piloni groşi de lemn vopsit în maroniu închis, ziduri de piatră peste care se întinde edera şi se apleacă ramurile de portocali şi grădini interioare care te catapultează instant într-un trecut pe care doar ţi-l imaginai, cu leandri şi eucalipţi, iarba tunsă cuminte, sezlonguri la umbră, fântâni negre cu capace mari, rotunde de fier, guguştuci zburând dintr-o parte într-ala cu aripile întinse în planare şi broscuţe ţestoase rătăcind în pas uşor printr-o realitate care le lasă constant dezorientate şi pisici, multe pisici.

Plaja mea arată exact cum trebuia, cum ştiam că trebuia să arate: o fâşie de nisip urmând forma arcuită a micului golf, atât de îngustă încât şezlongul de plastic nu încăpea decât perpendicular pe mare, lasându-te oricum constat cu picioarele ude, stânci de jur îmrejur, arse de soare, pline de ierburi şi şopârle, lume puţină, mai toţi cuminţi, cu cârţile în mână (mă rog, kindle-urile) totul armonizat de ritmul vocii muezinului care în liniştea arşiţei cheamă la rugăciune.

Am stat acolo, parcă, vreo doisprezece zile, timp să bat oraşul la picior piatră cu piatră, de la Poarta împăratului Adrian, la turnul ceasului din partea opusă a oraşului vechi, de la bazar la restaurantul pe care l-am botezat „La măslini, cocoţat pe malul stâncos, deasupra mării, cu ospătarul bătrân care zâmbea mereu fericit când îi citeam de pe menu în limba lui de turc simpatic şi care îmi aducea cadou feliuţe de pepene rece sau păhărele de ceai.

Despre cele dousprezece zile în Kaleici nu m-aș mai opri din scris. Despre cum simţeam răcoarea din camera cu aer condiţionat, după-amiaza, când muezinul chema, despre gustul de guvec aromat şi fierbinte, servit întotdeauna cu un ardei usturat pârlit pe grătare pus deasupra blidului de lut ars cu capac rotund şi mâner, despre aroma baclavalelor care amorţește papilele de prea mult dulce, despre granatina la pahar pe care mi-o cumpăram la plimbarea din fiecare seară plătind-o după cum îi tuna vânzâtoarei, azi 2 lire, mâine 5 şi tot aşa, mai mult, ori mai puţin, nu conta, important era să fie altfel în fiecare zi, despre cum am negociat preţul brăţării verzi cu atâta insistenţă şi îndemânare încât  neguţătorul, plin de apreciere, mi-a dat pe deasupra şi un cadou după ce mi-a făcut preţul cerut.

Ar mai fi, o-ho, câte de spus. Despre pisoiul pe care îl vedeam pe zid aproape în fiecare seară şi care nu a vrut deloc să se împrietenească cu mine, despre grădina secretă cu bătătură, preşuri pe băncuţele ca la noi la ţară şi scaunele cu trei picioare ca cele făcute de bunicul meu unde am băut un ceai de o liră, fiind noi doi singurii clienţi. O, şi să nu uit de Murat, căpitanul de pe Regata, corabia cu care ne-am plimbat prin golf şi până la malul opus să vedem Insula Şobolanilor (un bolovan). Murat, musulmanul cu ochii după rusoaice blonde şi bunica lui arsă de soare şi plină de riduri care nu s-a descruntat nici măcar o clipă cât ne-a pregătit de mâncare pe punte şi care era supărată pe el fiindcă nu respecta regulile Coranului şi bea alcool, Murat care se văita că de ce bunică-sa e supărată doar pe el şi de unde ştia ea că ceilalţi veri ai lui, spre exemplu, nu beau şi ei bere? Murat care până la urmă s-a îmbătat, fraternizând cu un tânăr iranian, musulman și el, cu care se ţinea de după umeri clătinându-se frăţeşte şi declarând că există, de fapt, un singur Dumnezeu.

Sau despre seara de Sfântă Mărie, cu cina în grădina de la Alp Paşa, despre cum ne-au mutat (evacuat) dintr-un hotel de vis pentru că se schimba gestiunea ca să sfârşim în cea mai opulentă cameră în care am fost vreodată cazată, oh, şi câte şi mai câte aş putea povesti!

Anul acesta mă întorc în Kaleici, pe plaja mea, în grădinile înterioare, la măslin, la pisoiul negru şi nesuferit, la muezini, la guguştiucii cărora li se albăstreşte burta când trec pe deasupra piscinei.

Şi apoi poate vă voi mai povesti, despre cum am plătit nici jumătate de kilogram de ceai de rodie aproape 100 de euro pentru că m-a ameţit vânzătorul cu poveşti d-ale lor, în vreme ce se învârtea în jurul meu ameţitor, ca într-un dans, dând din mâini, din buze, din toate câte era el.

Poate. După ce vine şi trece iarna.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s