Limena (Thassos)

În duminica lui august 25 ne aflăm pe puntea feribotului Agios Rafael. E dimineață și concediul pe insula de smarald tocmai s-a terminat. Așezați la prora, în umbra punții superioare, privim cu o senzație de nostalgie către continentul care începe să se apropie. În spatele nostru, încă aproape, portul insulei Thassos, numită de localnici Limena.

Pe balustrada din fața noastră planează calm și se așează apoi, din profil ,un pescăruș. O pescărușă, de fapt. Sau așa îmi sugerează mie imaginația. Elegantă din profil, ne ignoră cu grația celor ce se preocupă prea puțin de chestiuni care nu îi privesc. Penele îi sunt mișcate ușor de briza dimineții. Lângă ea, timid, apare un tânăr pescăruș, planează la rândul său pe balustradă, la câțiva pași pescărușești mai în spate si tiptil, bâțâind capul înainte, se apropie cu indiferența unui gentleman englez. Domnișoara pescărușă în chestiune nu schițează vreun gest de interes, cu privirea pierdută în marea de cerneală, cum o numește G.

Atunci, eu și R începem să ne imaginăm cam cum ar putea decurge conversația între cele două înaripate:
El: Ce dimineață, încântătoare! Nu vi se pare?… Ea, indiferentă: Mda. El, iritat: turiștii ăștia cu aparatele lor de fotografiat sunt de-a dreptul agasanți. Ea, la fel de indiferentă: Da, așa e. El, tușind timid cu aripa la cioc: Mă întrebam…, dacă nu cumva, bineînțeles dacă vă face plăcere, am putea deveni prieteni pe Facebook. Ce spuneți? Ea: Mda, bine. El, plin de speranță: Și poate într-o seară când e luna mai luminoasă, ați accepta invitația mea la o cină frugală. Știu un loc unde se mânâncă pește excelent, sunt bancuri întregi. Umanii le zic sardine, sunt extrem de gustoase… Ea, de-a dreptul plictisită: Da, poate, într-o zi... și își ia zborul țipând în vazduhul de o culoarea mării. Iar el strigă disperat în urma ei: Domnișoară, așteptați, ați uitat să îmi spuneți cum vă cheamă!  Fără să primească un răspuns, își deschide neconsolat aripile largi și pornește la rândul său în zbor. Între timp linia de spumă albă din spatele feribotului se lungește încet. Vacanța s-a terminat.

                                                                              *

18 August. Sosirea.

După un drum extenuant durat 12 ore mașina se oprește în fața hotelului unde avem rezervate două camere. Nu arată ca în pozele de pe Booking dar este oricum draguț, alb, cu palmieri în grădina îngrijită și corpuri de clădire albe cu balcoane din fier forjat. Parcăm, coborâm cu greu, înțepeniți de atâta stat jos pe banchete și traversăm ca să ne apropiem de mare. Cu ochii spre ceea ce era unul dintre cele mai frumoase peisaje marine pe care le-am văzut până acum, urechile țiuind de oboseala (pornisem la drum la 3.30  a.m. și acum era deja ora ceaiului englezesc) și o puternică senzație de slăbiciune în zona genunchilor mă impiedic în tivul pantalonilor și cad (ca o balegă, ca să o citez pe R) în mijlocul șoselei, pe dubla linie continuă. R se blochează, privește în jos spre mine și exclamă uimită Mariiia(tonul ei indicând: ce naiba faci acolo, ai găsit ceva interesant?). E drăguță, nu bufnește în râs decât după ce eu mă ridic, cutremurată de hohote și apoi exclamă la unison cu G: te măriți pe Thassos! 


Ceea ce nu s-a întâmplat, evident. Deși grecii,  bărbații greci, trebuie să admit, de la o distanță calculat indiferentă par extrem de interesanți: părul negru, unii dintre ei cu bărbi scurte ca spartanii din 300, arcul sprâncenelor și ochii întunecați, pielea măslinie și vorba grăbită. M-a frapat să constat cât de melodioasă este de fapt limba greacă care pentru mine a fost întotdeauna asociată – cu o oarecare acreală- cu etimologia, istoria limbii și deci studiu, nopți pierdute, oboseală. Dar nu, și chiar mi-am propus ca atunci când voi avea timp, probabil după ce trec în lumea drepților, să mă apuc de învățat greaca. Până atunci, trebuie să admit, am să ma limitez la cele câteva litere ale alfabetului cunoscute de pe vremea orelor de matematică și fizică: delta, fi, miu etc…

Trecând repede peste episodul cu căderea, ne cazăm, ducem bagajele în camera, îmbrăcăm costumele de baie și coborâm pe plajă. Apa se dă în spectacol în transparențe de la bleau ciel, albastru cobalt și bleumarin. Plaja este extrem de îngustă, cu nisip fin, aproape pustie, umbrită de pinii din a căror rădăcină, expusă de mușcătura mării, se prelinge apă. Mergem imediat să înotăm (e un eufemism, evident!) și eu simt cum mă relaxez complet și că aș vrea să mă întind acolo, pe suprafața udă, să îmi bag mâinile sub obraz, împreunate, și să dorm.

Au urmat o plimbare în Thassos, o înghețată de fructe ca să mă energizez cât să am putere să mânânc și cina pe malul estic al orașului, la Simi, un restaurant cu scaune albe și fețe de masă în carouri unde am prins un loc doar pentru că era încă devreme. Ne-am așezat sub un platan uriaș și am comandat cât pentru noi, rudele și prietenii noștri rămași acasă: sardine la grătar, tzatziki, salată de brânză, măsline tasiene, vânătă umplută, cartofi prăjiți, feta la cuptor și încă vreo zece preparate prezente pe menu.  Oamenii așezați în jurul nostru priveau cu ochii mari când la noi, când la masa plină, când spre intrare, așteptând probabil să mai apară încă vreo cinci persoane pentru care cu siguranță trebuie să fi comandat noi deja.

Distruși dar extraziați, ne-am târât la mașina care a avut curtoazia să ne conducă până la hotelul Esperides unde, însfârșit, am adormit în zvărcoliri și spasme digestive.

                                                                                 *
La furat de smochine

În zilele care au urmat ne-am plimbat din plajă în plajă, am făcut fotografii, am stat întinși la soare, am citit, băut bere și am mâncat. Un pic din toate dar mai ales mâncat. Am să povestesc doar câteva momente, pentru nu a face această postare sa devină un incipit de roman.

Pe la începutul săptămânii am decis să mai vedem și alte plaje decât Pachis, locul ideal de odihnă și relax în Thassos unde nu e  niciodată prea aglomerație, prea gălăgie, prea cald. Auzisem de Paradis Beach și sincer, mă așteptam să fiu lovită de un lejer preinfarct ajungând acolo (motiv pentru care am luat, preventiv, un aspacardin), amuțită bineînțeles, de atâta frumusețe. Ceea ce nu s-a întâmplat. Deși încâtător, locul mi s-a părut aglomerat, kitch și nemotivat de scump. A fost singura plaja de pe Thassos unde am platit pentru șezlong și umbrelă iar o amărâtă de granita m-a costat 4 euro. Marea este cu adevărat spectaculoasă acolo dar mulțimea prea pestriță, prea multă, îți dă senzația că te sufoci.  Deși, sincer, cam așa a fost și pe Plaja de marmură, preferata mea, numai că acolo lucrurile fuseseră făcute cu cap și armonia părea a se împăca excelent cu gloata de turiști.

Spre după amiază am pornit în căutarea unui loc unde să mâncăm ceva (niciodată mai puțin de patru, cinci feluri pe masă pentru trei persoane fine de altfel și despre care nu ți-ai imagina niciodată că practică activități precum îndoparea sau jocul cu propriul stomac de-a Te provoc la indigestie! , un fel de Nu te supăra, frate, – pentru paratul digestiv) pentru ca apoi să ne încheiem ziua pe plaja Aliki, preferata lui G. Mâcăm prost (pe mine mă salvează o salată numită Roka: frunze care semănau la gust cu rucola, dar  mai  mari, rosii uscate la ulei, feta rasă și oțet balsamic), găsim tot gălăgie, copii țipăcioși. Băiatul care lucra acolo mă obligă să iau o înghețată acuma, nu mai târziu. De ce mai târziu? Ce s-ar schimba? întreabă el. Aș fi preferat să îmi trag și eu sufletul, dar cum să îi spun grecului ăsta de 16 ani în engleză așa ceva: You know, sir, I would rather pull my soul a little… Na! Ce șanse aveam să mă înțeleagă? Bineînțeles, cunosc expresii precum rest a little, have some rest, a nap and so on… dar eu voiam să îmi trag sufletul pe românește, lucru la care a trebuit evident, să renunț pentru a mânca înghețata. Pe insula Thassos nu există taxe pentru plajă, șezlong, etc în schimb ai obligația unei mici consumații. În cazul meu, o înghețată pe băț. Destul de bosumflată, am mâncat-o la comandă și, culcată pe burtă, am încercat să adorm, cu spatele la o mare verde, de smarald. Copiii au continuat să urle, insecte ciudate, invizibile și agresive, să mă piște. Abia așteptam să plecăm. La fel și R.

Pornim extenuați spre mașină, cu dureri de cap, stomacul nesatisfăcut deciși să etichetăm aventura respectivă ca fiind una nereușită. G  nu era deloc de aceeași părere, se hlizea, făcând bâză de noi și propunând cățărări pe munte, eventual traversarea înot spre continent și  mai știu eu ce alte bazaconii. Pornim spre hotel și după câțiva metri, într-o curbă mai largă, identific un smochin. Nu un smochin ci un Smochin! Exclam, bineînțeles, iar G, pe fază, frânează și trage imediat pe dreapta. Coborâm din mașină în formație de comando. Ați văzut Armageddon? Bruce Willis, Ben Afleck, Liv Taylor? Ei bine, imaginați-vă pe noi trei, bucălați, supărați, cu sprâncenele unite de concentrare, într-o tăcere absoltă, comunicând, probabil, telepatic. Gata de acțiune? Gata!  Misiunea trebuie să fie îndeplinită cu orice preț. Soarta umanității depinde de noi. Și un strigăt de bătălie, mut, bineînțeles.

Smochinul, din păcate nu era așa aproape de marginea străzii cum păruse inițial, din mers. Dimpotrivă, chiar făcea parte dintr-o grădină privată, cu gard de sârmă. Înălțându-mă pe vârfuri, întind mâinile, tentacular, disperat, dar abia mă pot agăța de vârful crengilor. Mă uit la G, el se codește, ar abandona. Nici gând! Îl rog să ma ajute să ma cațăr pe parapetul străzii, ajung la înălțimea necesară și încep, tacticos, calm, să culeg smochinele cele mai coapte. Din coada fructelor se prelinge un lichid lăptos. La câțiva metrii distanță R așteaptă, discretă. Mașinile trec pe lângă noi și ne claxonează. Îi înjur fără să îmi iau privirea de la ramurile încărcate. Culeg și pasez lui G. Cobor cu o săritură și ne îndepărtăm. În vale se vede o plajă pustie și calmă. Avem patru smochine. Prea puține. Dăm ocol gardului și G reușește să găsească o cale de acces spre grădină. Tragem de sârmă și ne strecurăm înăuntru. Senzația de victorie este îmbătătoare. Culegem doar atât cât să ne săturăm și ieșim, mulțumind politicoși. Așezăm fructele pe portbagajul mașinii, și tacticos, despicându-le mai întâi în două, cu mâinile murdare și lipicioase, mâncăm. Discutăm cu gura plină chestiuni privitoare la codul civil conform căruia, sunt sigură, furtul de fructe este o acțiune total legală și justificată care merită să fie premiată. Smochinele sunt dulci și sucoase, cele mai bune măncate vreodată. În vreme ce eu le explic prietenilor mei cum că ar fi trebuit să furăm și struguri în Bulgaria, în virtutea aceleași logici judiciare, G se poziționează strategic în fața numărului de București al mașinii. Mișcarea este absolut genială și o salut cu un compliment. Asta în cazul în care vreunui trecător i-ar fi trecut prin cap să judece turiștii românii ca având apucături neortodoxe. Terminând o smochină, G, neinspirat o aruncă fără să țintească și pielea lipicioasă o atinge razant pe R. Ea, privind mai întâi coaja căzută pe jos și apoi la G, aruncă la rândul ei, voit, dozând bine forța loviturii, cu propria coajă în direcția lui. Coaja se lipește cu un fleoșc ! zgomotos de tricoul  preferat al lui G.Urmează o mică bătălie și acuzațille reciproce. Cu burta plină, râzând în hohote, ne stergem mâinile cu șervețele umede și urcăm la loc în mașină abandonând locul faptei.

După toate, ziua fusese una reușită.

                                                                                 *

(alte povești de pe insulă în curând)

cu drag,

mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s