Nebunul de Alb și calea către lună (I)

Nebun de albaici

Trebuia să se întâmple și asta. Alifantis, zic. Vama veche, zic. Calea către lună și nebunul de alb.

Vama veche este un nume care a devenit un brand care va deveni, probabil, foarte curând altceva decât ce era. Ca toate lucrurile de altfel.


Eu nu cunosc vechea Vamă. Aud povești, legende. Atât. Dar pe Alifantis nu îl puteam rata. Și îmi trebuia marea, băltoaca aia în care încape soarele și mai rămîne și loc.


Noroc cu R și G care au luat la suflet cauza mea și au decis să mă plimbe ici și colo, cât să afle lumea că sunt. Dar asta e altă istorie.


Deocamdată trebuie să pun la cufăr momentele noi, cât sunt calde și aburind de emoție. Aventura mare-Folk you-Alifantis a fost organizată în mare ne-taină în timpul orelor de serviciu, via skype și booking.Plecare direct de la/din birou.Bagajul gata, banii, cardul, rezervarea și gândul la marea cea mare. Muzică folk în urechi toată săptămâna, ca sa știu sigur că o să ma topesc de bucurie și de stare de bine când se va întâmpla pe viu, cum zic englezii.


 În curtea fabricii R. claxonează nerăbdătoare, hai odatăăăăă! Și plecăm. Cu durere de cap și mintea zumzăind de chestiuni de serviciu. G ne așteaptă în fața blocului, translatăm bagajele dintr-o mașină într-alta, curățăm lentilele ochelarilor de soare și parbrizul, dăm drumul la radio și se pornește. Nebună de nerăbdare  urlu pe geam către niște vecini strânși pe lângă scara bloccului prietenilor mei: Noi plecăm la maaaaaareeee!!…  R face ochii mari și râde.

Apoi drumul, autostrada nouă, vorbim, înaintăm cu gândul toți la momentul în care în sfârșit totul va fi departe și noi vom dori doar încă o bere.Țigările fumate la dublu, să deschidem doar o dată gemurile, mașinile alergând, aglomerație…Dar ce contează, la capătul celălalt ne așteată altceva, albastru și spumos cu muzica la buză…

Vine amurgul, lumina crepusculului de care cred că nu o să să satur niciodată și apoi, din întunericul proaspăt, dintr-o dată apare o lună imensă, fix în fața noastră, la capătul autostradei. E a meaaaa, strig, e a mea! Eu am vazut-o prima!  Iubesc Luna în general, o iubesc tot timpul dar mai ales când răsare, uriașă, albă, aproape fără mistere, aproape de o poți atinge cu mâna…

Nu după mult, ajungem la destinație: Saturn, un loc anost de altfel dar bun de cazare când la Vamă nu e loc de dormit nici în mijlocul străzii.Ne învârtim în căutarea hotelului; e încolo, nu e dincolo, pff ăsta e sens unic, hai înapoi, ah uite reclama.

Coborâm, ne luăm bagajele în timp ce G caută un loc de parcare, intrăm privim în jur cu oarecare teamă, știind că nu puteam avea pretenții: hotel comunist. La recepție, o tanti cu cămașă albă, comunistă și ea. Cămașa. Bună seara, avem o rezervare, întidem hârtia. Ea: ah, da, vă așteptam. Și către femeia de serviciu, tristă și comunistă și ea: cheamă pe șefu, spune-i că a venit buchingu’.

Femeia, ascultătoare, se îndepărtează câțiva pași apoi se întoarce: Cine zici că a venit? Buchingu’, face ușor iritată recepționera. Eu și R ne privim abia abținându-ne din râs. Completăm formularele, apare și G. Domnu cine e? întreabă recepționera. E cu noi, răspundem deși amândouă  ne gândim : e buchinu și el, nu e evident?!

Apare șefu, ne spune două vorbe de curtoazie, detalii plată, mic dejun etc… mergem către ascensoare, ne despărțim la etajul 4, eu mai merg încă un etaj, intru în cameră și surpriză: nu e rău chiar deloc. Deschid ușa balconului și amuțesc: marea! Aud strigând de jos: Mariaaaaaa!!… Mă uit, R și G, zâmbind cu gâtul lungit peste balcon: Ai văzut?…marea! avem vedere la mare!!...


Ne găsim căteva momente mai târziu jos la recepție. Șoptim cu lipsă de modestie: atenție, trece buchingu.… și ieșim. E unsprezece noaptea, mergem în Vamă. Ne oprim pentru ceva de mâncare, străduța tixită, shaorma, hamsii, porumb fiert. Mai în față o terasă unde muzica duduia și voia bună asemena. Curioasă, privesc înăuntru: mese și băncuțe de lemn, lume simplă, muzică lăutărească. Veselie contagioasă cu gust de țărână. Îmi privesc prietenii și le zic: uite, vezi, d-aia iubesc România.

Ne oprim ca țațele, la intrarea terasei, noi cu mâncarea în mână, ceilalți la masă și privim oamenii dansând. G bate fără să vrea ritmul cu piciorul. Râd. O horă. Încă una. Două cercuri învârtindu-se care apoi se unesc.Distracție. Repertoriul virează brusc spre o manea. Câteva femei îmbrăcate în culori cum ar fi roz și galben încep să danseze senzual, din șolduri. Mă amuz. E contagios. Aș merge acolo, printre ei, dar continuăm doar să privim și să ne bucurăm. Maneaua e sadea. Cântărețul, asemenea, o cămașă violet ca flacăra democrației. Te iubesc din corason, cântă pătimaș, omul. Și noi dăi și râzi!… urmează apoi o dedicație, de milioane:  pentru Luminița…din tunel, spune vocalistul, domnișoara care m-a făcut să uit versurile melodiei.


Plecăm de acolo amuzați peste măsură.


Urcăm din nou în mașină, țigare, R, copilot de nădejde, dă indicații rutiere prețioase. Un sfert de oră mai târziu, suntem în Vama Veche. Mă uit în jurul meu curioasă, inspir și încerc să notez detaliile: praf, mizerie, gălăgie, puhoi, mașini, claxoane, oameni, oameni, oameni. Găsim cu greu parcare și pornim pe jos. Încerc să nu mă las bulversată de balamucul total. Intrăm pe strada principală și dintr-o dată înțeleg. Muzică, lumini, culori, multe culori, gălăgie, bucurie, băutură, mâncare, băutură, băutură, băutura…Băutură.

Ne îndreptăm spre plajă. R și G, drăguți, îmi sunt ghizi: uite aici…. și uite dincolo, da, așa e aici, asta e Vama… Mergem pe plaja, trecem pe la Stuff, se dansează direct pe plajă, frumos, mă gândesc și apoi indentificăm scena. Folk you, uite-ne sosiți! Înaintăm cu greu, simțurile amețite de zgomote, mirosuri, muzici, vorbe amestecate.

Mă descalț, merg fără să mă uit pe unde pun picioarele, ne cumpărăm bere și ne apropiem de scenă. Găsim un loc bun, privesc jur împrejur mai întâi, lume puhoi, în picioare, pe jos, întinși, vorbind cântând dasând aplaudând.

                                                                             *

Apoi se întâmplă incredibilul: în momentul în care îndrept ochii spre scenă, exact în momentul în care sunt acolo, eu, nu ceilalți, eu, cu porii deschiși, avidă de tot ce mi se întampla, fix în momentul ăla aud primele acorduri. Înțepenesc. Nu e posibil! Mai ascult 5 secunde. R, strig, asta e melodia mea! melodia mea! Și bat din palme țopăind.

Nebun de alb. Un cântec descoperit cu 3 zile înainte pe care l-am ascultat practic de cîteva sute de ori la rând: și te iubesc cu milă și cu jale, tot ce-i al tău îmi aparține mie, ca un nebun de alb ce capturează, regina albă pentru veșnicie.

E clar, nu, că anumite lucruri sunt făcute ca să fie, ca să se întâmple. Eu cred în marile întâmplări, în lucruri care dau sens altor lucruri, în înșiruiri, în legături peste putință de explicat.

Pun prima oară în viața mea piciorul în Vama Veche, ajung prima oară la un eveniment folk, stau pe malul mării în mijlocul celei mai fistichii adunături, privesc oameni înălțând felinare de hărtie în văzduh, beau bere (eu!) și îl ascult pe Emeric Imre cântându-mi (mie, clar!) Nebun de Alb.

Așa că vă invit să trăiți, câteodată chiar merită osteneala.

noapte bună,

mia.

ps. lui R și G, prieteni prețioși.

Un gând despre „Nebunul de Alb și calea către lună (I)

  1. Nebun de Alb e si melodia mea!!! Incredibil! Am rezonat cu multe din postarile tale, si din descrierea facuta de tine atmosferei din Vama, cu ochii inchisi, si cu melodia urland maxim in creier, m-am simtit ca si cum as fi fost acolo. Multumesc. Lacra

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s