Confesiune

Mă numesc Fanandrina Pasqualissima. Trăiesc într-un oraș industrial, dar mă consider cetățean al lumii mari. Mi se mai spune și șefa de univers, dar nu contez pe asta. Sunt un amestec de oameni, toți cei care m-au sălășluit la un moment dat, fie că eram eu, fie că erau alții.

Iubesc oamenii. Și animalele, pentru că ființa lor trăiește mereu la suprafață și nu trebuie să fac eforturi să le înțeleg. La ei se vede imediat și iubirea, și ura, și foamea și plictisul.

Animalele sunt cinstite, te avertizeză înainte să atace, spun fugi, atenție, îmi bag dinții în tine.

Oamenii nu fac așa, ei te mănâncă elegant, cu furculița și cuțitul, apoi se șterg la gură după tine și se spală frumos pe dinți cu o pastă recomandată de 80% dintre dentiștii din România.

Calitatea mea cea mai mare este că nu țin niciodată ușa spre mine închisă. Precum bisericile odinioară. Aș putea, deci, spune, că sunt ușă de biserică, dar nu sunt.

Trăiesc din lucruri mici, din întâlniri mici, din cadouri mici, din dorințe microcosmice, ale mele. Fără pretenția orgoliului. Orgoliul costă prea mult. Aș vrea să spun că sunt fericită, dar nu sunt. Aș vrea să spun că sunt nefericită, dar nu sunt. Trăiesc în așteptare.

Am avut odată o aventură de o noapte. A fost o  noapte lungă, de nouă ani aproape. Ca în basme, unde elasticitatea timpului, deși lipsită de logică, este acceptată ca și condiție sine qua non a finalului fericit. Nu că aș crede în finalul fericit. Nu că nu aș crede, adică. Atâta doar că nu știu când este timpul finalului, de orice fel ar fi el.

Uneori visez. La propriu. Lucrurile care vor fi să se întâmple. Nu așa limpede ca și cum ar fi scris pe o rețetă. Le presimt, le miros. Dar știți cum e, ți se spune mereu că visele sunt vise. Bine, se mai spune și să crezi în visele tale. Nu mai înțeleg nimic.

Oricum, ce e sigur e ca eu încă mai cred în magie. În abracadabra. În imposibil. Uneori chiar am avut dreptate. Problema cu magia trebuie să fie una științifică, ține, cred, de fizică ori chimie pentru că îmi vine să o definesc instabilă. Ori, mie una, științele exacte nu îmi plac. Prefer mai degrabă pe cele aproximative unde mai ai spațiu să te joci puțin cu ceea ce se va întâmpla.

Mă plictisesc ușor de unele lucruri. De altele însă, niciodată. Sunt mereu curioasă, trag cu ochiul continuu, cu al meu, cu al altora, nu contează.

Nu prea îmi plac secretele. Ador, însă, misterele. Îmi plac parfumurile și mirosurile. Aventura mea de o noapte durată aproape nouă ani a început din cauza unui parfum. Și a continuat din cauza ceasului biologic stricat, cred.

Am instincte bune. Mai puțin cel al supraviețuirii. Noroc că am noroc, și într-un fel sau altul mă salvez. Cu cicatricile de rigoare.

Uneori aș vrea să spun că gata, gata multe lucruri. Însă nu se poate spune gata oricum, așa. Decât dacă strângi ochii și te arunci în întuneric. Ca la Baba Oarba: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, gataaaaaaaaaa.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s