O trăznită teorie a genezei și alte chestiuni mai confuze

Sp știți că m-am gândit destul la treaba asta, am lipit urechea și încoace și încolo dar până la urmă, sincer, mi se pare prea exagerată.
Treaba asta cu geneza zic, Darwin versus Dumnezeu. De ce neapărat unul trebuie să îl elimine pe celălalt? 

Cum să spun eu chestia asta astfel încât să aibă un sens? Și să nu par o dementă. Că, vorba aia, am ales un subiect dintre cele mai simpluțe, așa, de duminica seara…
Hai că o iau și eu cu începutul: se spune că viața a luat naștere în ciorba primordială. Mbuuun. Și ciorba asta, cine a făcut-o? Cine a tăiat în ea morcovul, ceapa și albitura? Cine a frământat tăițelul?
Ați văzut și voi documentarele, nu? Așa încep: acum miliarde de milioane de ani a fost o apă și din ea s-a născut viața. Cum? Că eu asta nu înțeleg: a pocnit cineva din deget? Două particule prietene au zis ia, hai să ne unim una cu alta să vedem ce-o ieși și poc! s-a întâmplat prima formă de viață?
D-aia nu mi-a plăcut nici matematica, din cauza axiomelor, acele principii nedemonstrabile pe care trebuie să le iei de bune. (definitia aici) Pentru mine, tot ceea ce nu poate fi demonstrat se numește magie, dar magia nu este știință, așa că nu accept axiomele și nici matematica, motiv pentru care am ales literatura, care are niște reguli, e adevărat, dar provocarea este tocmai să le încalci. Mbuuun.
Acuma, toată teoria evoluționistă, din ce am înțeles eu, se bazează în fapt pe nevoia de adaptare la mediu. Adică, acu că mi s-a făcut foame, îmi trebuie un stomac, niște dinți, un apart digestiv și o evacuare că altfel ce bag în mine se strică și mă stric și eu. Iar nu înțeleg. Cine decide, cum au crescut lucrurile astea în noi, când au devenit aripile aripi și ochii ochi și toate câte avem în dotare toate câte avem în dotare?
Că au fost mai întâi formele unicelulare, apoi pluri, apoi pești, apoi reptile apoi oameni, așa zice știința. Mă rog, cu mai multe stații durate milenii, mii de milenii. 
Dar toate astea cum se întâmplă? De ce nu ne cresc și nouă aripi, că doar am avea nevoie, de ce evoluția s-a oprit aparent la oameni, de ce oamenii nu s-au  mai schimbat în altă formă de viață și mai și? De ce toate lucrurile care am fost înainte de a fi cum suntem nu au dispărut (mă rog, cele mai multe dintre ele)? Că doar și noi asistăm la o evoluție continuă, să zicem, da, tehnică, însă asta presupune ca modelul vechi să fie scos de pe piață. Bine, să zicem avem strămoși în sensul ăsta, dar doar pe linie umanoidă. 
Restul este încă aici, completează creația, o fac minunăția care este.
Vin cu o precizare, ca să nu vă sperii: nu trec printr-o fază mistică, nu am devenit bigotă peste noapte, iubesc ascuțimea și curiozitatea, neoboseala științei și vreau răspunsuri și eu, ca cei mai mulți dintre noi, numai că ce am auzit până acuma seamănă de cele mai multe ori a zvonuri neverificate.
Și acum, vin eu, cu teoria mea: dacă toate astea au fost create, cumva, de cineva, de o… să zicem Minte, o minte care a lucrat migălos, încet, prin încercări? V-ați gândit vreodată  la astea? 
Vreau să zic: vouă vă ies lucrurile din prima? Monalisa a fost pictată peste noapte? Veacul de singurătate a fost scris așa, cât ai zice un-veac-de-singurătate? Cele mai importante opere ale umanității nu au fost oare create după infinite drafturi?
De ce evoluția noastră să nu poată fi, spre exemplu, dovada unui proces de creație durat milenii, miliarde de ani? Că doar nimic pe lume nu există mai minunat decât ființa omenească, și asta, sigur-sigur, nu se poate face peste noapte. 
Îmi amintesc că am văzut odată pe un site, în imagini, evoluția talentului unui pictor, de la primele mâzgăleli din copilărie (niște parameci, să zicem) la desene de o complexitate uimitoare, unde, la final, și-a făcut apariția tocmai ceea ce face din noi ceea ce suntem: emoția.
Să zicem, deci, că Mintea aceea care încet, migălos, neobosit, ne-a făcut pe noi, la un moment dat și-a sters mîinile murdare de materia prima cu care probabil și-a împroșcat și salopeta de lucru, a dat capul puțin pe spate, a mijit ochiul stâng, și-a îndreptat spinarea trosnindu-și oasele și a zis: gata, dom’le, asta e. Cu o nemăsurată satisfacție în glas, desigur, așa cum zice Tom Hanks în Cast away: I have made fire! (vezi aici, min 2:05 ).
După care, în nemăsurat-i inteligență, și pentru că de-acuma îi venea mai ușor, că învățase șpilul, a făcut și perechea Operei sale, opusul, completarea, după principiul Alfa și Omega, Yin și Yang, care domină Universul, după cum el foarte bine știa. De ce? Pentru că, așa cum oamenii aveau să descopere, frumusețea stă în simetrie
Pe vremea aceea însă, lipsea ceva, ceva fără de care noi, oameni ai butoanelor și biților nu prea mai știm cum să ne descurcăm: Sfântul Copy/Paste. Sau autogenerearea prin împreunare. Mintea era evident ascuțită, cea mai ascuțită, ar fi fost culmea să se fi apucat iar și iar să adune grămezi de materie primă și, manual, să trudească la multiplicarea artizanală a creației sale absolute. Așa că s-a așezat obosit pe un fotoliu (îi puteți spune, dacă vreți, tron) și le-a poruncit celor două creaturi: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!
Și ca să se asigure că nimic, nimic nu va pune în pericol creația sa cea mai iubită, Mintea i-a dotat pe cei doi (în versiunea standard) cu două componente esențiale: instinctul supraviețuirii și cel sexual, al procreării, adică cele două axe pe-a lungul cărora se desfășoară, dintotdeauna, existența noastră. Apoi, pentru că evident îi iubea așa cum umanii își iubesc creaturile, l-a dat suflet, ca sieși, și creativitatea, curiozitatea dar mai ales, liberul arbitru.
Un singur lucru l-a socotit greșit Mintea: iubirea. O forță, doar ea, capabilă să frângă, să stingă, să distrugă în măsura în care umple de viață magnficul obiect al creației: ființa umană. 
Știu, ce tocmai am expus aici e o trăzneală absolută, dar, sincer, parcă-parcă un sens ar avea, nu? Că eu una, mi-i pot imagina cu ușurință undeva, la un șpriț, pe Darwin și Dumnezeu, stând la taclale ca băieții, cu Darwin care îl întreabă din când în când: 
D: Auzi, mai zi o dată, cum zici tu că ai făcut pasărea aia colibri? Aia mică, mică, de mănâncă zahăr și zboară depărtări nemăsurate. 
Și El îi răspunde simplu, ridicând din umeri: Cu lupa. 
D:Și de ce zahăr? 
Îmi picase din cafea.
voilà. tare, nu?




mia


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s