Vagon restaurant

În vagonul restaurant mirosul puternic de fum se amesteca cu cel de la WC-ul aflat la captul culoarului. La  mese, ocupate aproapte toate, doi tineri bărbați discutau peste monitorul cu un abțibild Green Peace al unui laptop, o tânără vorbea neîncetat la mobil în timp ce mama ei – probabil, trântită de-a curmezișul peste bagaje, dormea cu capul sprijinit în geamul murdar, mai în spate un domn în bermude mesteca alune și un cuplu tânăr se legăna în ritmul trenului, cu coatele înfipte în placajul lipicios al mesei, ea cu o sticlă de apă în față, el cu o bere.

Cocoțați acolo, pe canapele înalte, păreau a fi tras o perdea magnetică între ei și restul lumii. Aplecați unul spre celălalt, atingându-și des mâinile, sărutându-se, când doar din buze, când cu toată gura, cțnd cu toată ființa, vorbeau tare, râzând și mai tare unul la replicile celuilalt.

Nu aș putea spune despre ce vobeau. Uneori păreau a-și spune bancuri. El își plimba ochii în jur continuu, întorcându-se apoi la ea, mereu la ea, o mai săruta odată, o trăgea mai aproape, îi mai spunea ceva și apoi iar râdeau puternic, se mai sărutau odată, aprindeau câte o altă țigare, continuând așa, aplecați complet unul spre celălalt, comprimând spațiul dintre ei, anihilându-l aproape, din ochi, din mâinile atingându-se, din săruturi urmate de alte săruturi. Uneori își îndreptau ochii spre fereastră ca și cum ar fi vrut să vadă ceva ce să le amintească mereu de ei, de momentul acela.

Dacă nu ar fi fost râsul acela continuu, puternic, care acopereau zgomotul șinelor pe care trenul rula, aș fi spus despre ei că sunt niște îndrăgostiți. Niște, unii ca alții, nimic deosebit. Dar râsul acela îi făcea ceva mai mult, îi făcea complici, erau ei și apoi era restul lumii. Ori asta presupune ceva mai mult decât simplul fior al iubirii.
Când doi oameni se unesc așa, când pasul lor este egal, când văd amândoi același lucru, în același moment, ei devin o forță capabilă să răstoarne mersul normal al lucrurilor.
Nu că s-ar fi întâmplat așa ceva. Nu că s-ar fi simțit în gesturile lor vreo intenție de rebeliune la ordinea lumii. Era doar senzația mea, așa, privindu-i. Fiindcă ei, deși acolo, se aflau în mod clar în altă parte, într-un spațiu delimitat clar de râsul acela care indica exact unde se terminau ei și începea restul.

Mi-am pus cartea pe care o citeam în poală și am încercat atunci să îmi imaginze ce vor face, încontro se vor îndrepta după ce trenul mă va vomita pe mine într-o gară și pe ei într-alta, ori în aceeași, cine știe ce planuri aveau.

Tunel, tunel!  a spus el dintr-o dată și a sărutat-o adăugând: este primul sărut în tunel.

Ceea ce mi-a confirmat ca erau acolo, așa cum am bănuit, să își construiască amintiri. Puneau de-o parte. Strângeau lucruri frumoase despre ei. Ceva să îi hrănească după. După ce, nu știu. 
Unde s-or fi ducând? m-am întrebat. Nu păreau în fugă, erau relaxați. Nu păreau nici a avea altă treabă în afară de a fi unul cu celălalt. Nu se uitau pe geam să vadă dacă au ajuns, nu își priveau ceasurile, nici telefoanele mobile. Sporovăiau continuu și se tot sărutau. Așa, cu o poftă de celălalt care m-a făcut să simt nostalgia unei guri de iubit.

Mi-am îndepărtat atunci privirea de la ei și am încercat să îmi imaginez, lăsîndu-i pe ei, reali, la marginea minții, ce aveau să facă mai apoi. Aveau bagaje, prin urmare mergeau undeva într-un fel de concediu.  Unde? Undeva între următoare gară în care trenul avea să oprească și ultima. Am ales un oraș turistic pentru ei. Un hotel micuț, în centru, un loc de alint, cu un pat confortabil și cald, o cameră cu parchet ori mochetă groasă, cu o sobă de teracotă albă, înaltă până la tavan și un duș spațios, pentru doi.

I-am urmărit cu gândul până la recepția hotelului, i-am văzut urcându-se în cameră, abandonând repede bagajele, dând camerei o tură scurtă și apoi îmbrățișându-se, ea pe vârfuri, el aplecat ușor peste ea, mângâindu-și unul celeilate spatele cu gesturi ample, palmele deschise.
I-am văzut apoi îndreptându-se spre centrul orașului. Că ar fi fost în Romania, Europa sau oriunde altundeva în lume, gesturile lor ar fi fost aceleași: ieșind din hotel el ar fi tras-o aproape, ar fi lipit-o de coapsă, i-ar fi trecut brațul peste mijloc, și-ar fi dat un sărut scurt, ar fi zâmbit, apoi și-ar fi potrivit pasul și s-ar fi îndreptat spre o destinație stabilită, ori ar fi rătăcit pur și simplu, în căutarea unui loc care era acolo în așteptare pentru ei.

I-am urmărit apoi, cu mintea,  plimbându-se toată ziua, marcând fiecare loc cu un sărut al trecerii lor pe acolo, precum cățeii semnează stâlpii, făcând al lor orașul, lumea, absorbind-o în povestea lor, metamorfozând-o. I-am vazut la masă, la fast food, râzând iar, mâncând cartofi prăjiți ca în Lili și vagabonul, împărțindu-și sosurile, dăruindu-și reciproc bucățile mai bune, făcând planuri pentru mai târziu și anulându-le, apoi refăcându-le.
I-am vazut seara la o măsuță împletită, ea cu o pătură peste picioare, relaxați în fotolii de bar, cu un prosecco și un bloody mary în față, vorbind mereu, vorbind într-una, de parcă niciodată nu ar fi terminat să își poveasteasca celuilalt propriile versiuni de lume.
I-am văzut apoi noaptea, făcând dragoste pe salteaua înaltă a patului de hotel și sigur, sigur, chiar și atunci ar fi găsit ceva de râs, apoi uitându-se împreună la un film, mâncând în pat, adormind incomod, lipiți unul de celălalt, trezindu-se des să schimbe poziția, cu brațele și picioarele împletite, ea umplundu-i gura cu părul lăsat liber, el sărutând-o pe tâmplă, pe umăr, pe unde apuca și găsea fără să se trezească de tot.
Și i-am văzut dimineața, ea cu ochii încercănați de prea puțin somn, el trecându-i pe sub nas micul dejun, ea înfigându-se spre baie să se spele pe dinții și fuga înapoi la el să îi dea un alt sărut (al câtelea?) de mulțumire, gata amândoi să o ia de la capăt cu plimbatul, vorbitul…

Și tot așa, până în ziua plecării, când melancolia și-ar fi făcut locul spre suprafață în vreme ce ei, încăpățânați, o imping înapoi de unde a venit, ca a fost așa frumos, frumos ca niciodată, și aveau atâtea amintiri deja, uite, sus, acolo mi-ai făcut poza aia, și uite barul nostru, și hai să mâncăm iar paste acolo, hai să te duc la cofetăria aia unde ai vrut, spune el, și ea îl privește așa tontește, că prea o alintase, sau vrei să mergem să îți iau cerceii ăia, hai, mergem acolo, și să mai facem o poză de plecare și la ce oră e trenul și uite așa, un oraș necunoscut se umple cu doi oameni, cu râsul acela gâlgâit și capul dat pe spate și mă iubești, nu-i așa, da da și nu credeam că o să fie așa frumos, chiar nu credeam, și nu vorbesc de după, după ce trenul ajunge iar în gara de unde povestea asta la care eu am asistat doar o bucățică începuse, ori continuase, ce știu eu…

Uite, se ridică, își sting țigările, ridică bagajele, el o lasă pe ea să treacă înainte, controlează să nu fi uitat ceva în vagon și se pregătesc să coboare. Iar eu nu mă pot abține să mă întreb dacă ceva din ce mi-am imaginat se va întâmpla exact așa cum mintea mea văzuse cu câteva clipe în urmă.
Ei oricum zâmbeau, își zâmbeau ca oamenii deciși să îl facă pe celălalt să se simtă iubit.

Un pic am fost geloasă, pe vacanța lor frumoasă, pe sărutatul acela continuu, dar mi-a plăcut, mi-a făcut bine să văd doi, nu unul singur, cărora le este bine.

Apoi trenul a pornit cu o mică smucitură, mi-am luat din nou cartea, Philp Roth, La revedere, Columbus, am deschis la pagina 37, acolo unde stătea o pană de porumbel în loc de semn de carte și mi-am atins lobul urechii, unde un cercel mic, primit cândva în dar, mi-a amintit că și eu…

(Fragmente din romanul nescris Jurnalul unei bpd)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s