Praful de pe lună

Viaţa mea sentimentală este un dezastru. De-zas-tru. Bine, cu rime și astea, nu vreți să știți.
Pentru majoritatea bărbaţilor, cum ar veni, sunt prea minunată ca să fiu.
Nu mă pot pune la cratiță. În filmul lor eu apar mereu în chiloţi şi cu o cămaşă bărbătească pe mine, mâncând direct de pe o podea de lemn resturile unei pizza comandată cu o seară în urmă dar rămasă neconsumată din cauza unei urgenţe sexuale neamânabile.
Ori într-un tren (în mers), ciufulită, cu ochelarii aburiţi de senzualitate (sunt mioapă, da), cartea mototolită în mâini după un amplex indescrivibil într-un compartiment izolat.
Goală şi plină de nisip, la malul unei mări (oarecare, însă foarte, foarte mare), noaptea sau ziua (nu contează) dar întotdeauna cu buclele negre ude şi încâlcite, zâmbind provocator, jucându-mă, alergând în slow motion printre valurile sparte ca în Wicked Game, cu delfini executând un dans sincron pe fundalul unui orizont nedefinit.
Sau întinsă, visătoare, sub razele Lunii, într-o romantică poiană unde greierii cântă folk iar focul se face singur (după ce lemenele, tot singure, s-au adunat la locul potrivit), mângâind un pui de căprioară culcat în poala mea fertilă în vreme ce El mă priveşte printre gene, cu braţele sub cap mustacind a ”ehee, habar n-ai ce urmează să-ți fac, ciuto!”
Prin urmare, înțelegeți, o femeie ca mine, actriță în scenariile altora, nu e nevastă, cu serviciu şi concedii şi grătar, istericale, ciclul la 28 de zile circa, rufe de spălat, trimis cu gunoiul și alte activități nepoetice care se desfășoară altfel decât în chiloți sau la lumina lunii sau ambele.
Pentru majoritatea femeilor, sunt, cel mai probabil, imatură, romantică (?), ruptă de realitate, cu ”pretenții” (?), viitoare clientă de azil de bătrâni sau cel puțin, psihiatru, pe cale să devină baba de pe stradă, cu rujul strâmb pe buzele încrețite, cu pisicile hămesite mieunând sfâşietor și un robinet ruginint picurând în ritmul fiecărei secunde trecută în van…
Realitatea, probabil, e undeva la mijloc: bărbaţii nu ştiu ce să facă cu una ca mine. Adică fac dragoste, scriu poezii cu degetul în praful argintiu de pe suprafaţa Lunii după ce o trag cu o sfoară până la mine în fereastră, pleacă întorcându-se sistematic la poarta mea, îmi dăruiesc flori furatede prin parcuri publice, apoi dispar. Tragic, cu lacrimi, cu declarații eterne pe stilul epitaf, dar pleacă, pentru că barbații au nevoie de o ciorbă caldă, până la urmă.
Așa că eu le înapoiez Luna şi le spun „mulţumesc, ai grija ta, a fost frumos.
Spun toate astea pentru că nu cred în culpe. Cred doar în dorinţele care, în definitiv, fac din fiecare, oricare.
mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s