Ultima cupă de șampanie

În seara asta, în dimineața asta, am băut ultima cupă de șampanie în cinstea iubirii. O cupă imaginară, pentru că, de fapt am băut din sticlă ca și cum aș fi băut-o direct din inimă.
Mi se trage totul de la cărți, bănuiesc. Cu toate că întotdeauna m-au dezamăgit puțin cele cu final fericit: era frumos, dar artificial. Finalurile fericite sunt fotografii de moment.

Și ce e adevărat până la urmă? Ce simți, ori ce vezi multiplicat la aproape de infinit în jurul tău?
Azi, din nou, nebunește, dar în realitate mai  mult prostește, am vrut să dau iubirii o șansă.

Eram în autobuz, ploua, aveam picioarele umede și o senzație de rece în ceafă. Vorbeam cu el, sau cu ea, daca vreți, eram în linie directă cu iubirea, o ascultam, dar undeva în mine, acolo unde ar trebui să se afle punctul stabilității mele psihice și sufletești, o voce îmi spunea să merg acasă, să tac, să mă retrag, să stau singură, să mă adun, să mă îndrept spre ființa aceea cu spinarea dreapta și ochii limpezi care știu că ar trebui să fiu.
Am făcut-o. Am coborât cu o stație mai devreme, am luat-o ușor pe jos, spre casă, mi-am aprins o țigare, mi-am pus mănușile roșii, am trecut pe lângă biserică, am ridicat ochii spre cruce și i-am cerut lui Dumnezeu să îmi dea minte, că în ce privește sufletul…

Și eram acolo, în zona limpede, aveam ideile clare, știam că am nevoie de odihnă, că aveam de lucru, că fără lucrul meu migălos și poate pentru mulți plicticos toată lumea mea, frumoasă de altfel, s-ar prăbuși. Voiam să mănânc o ciorbă caldă, să fac o baie și să dorm, să mă odihnesc, să îmi dau pace.

Nu am apucat să dau paltonul jos, scoțând telefoanele din geantă am văzut că sunase și, prostește, aruncându-mă prea departe de punctul meu prețios de echilibru, am sunat să văd ce voia. Era la poartă, venise. Îi cerusem eu, dar spusese că nu și eu gândisem mai bine așa. Știam că șampanie nu mai rămăsese, doar o cupă, probabil nici aceea întreagă.
Ne-am întâlnit, la locul nostru. Am simțit căldură, am simiti că mi se încălzesc mâinile, picioarele și sufletul deopotrivă. Am simțit recunoștință. Întotdeauna simt așa când cineva face ceva pentru mine, orice. Am vorbit, povestit, tăinit cum se zice. Apoi am mers acasă fericită. De ce fericită? La gândul că uite, vezi, se mai întâmplă ca oamenii să fie prezenți când îți trebuie.

Pe vremea când eram iubiți și despărțiți, îmi repeta că ce avem noi e rar, rarissim, ca un sindrom din cele pentru care nu sunt alocate fonduri pentru cercetare datorită numărului redus de cazuri, și ce dacă mortale. Îmi repeta dacă vreau să fac ca el, să trăiesc o viață fără iubire, fără mine, fără să fiu întreagă. Vorbea în eternități, se insulta, spunându-și prost.
M-a pus să-mi declar visurile cu voce tare, mai povestește, spunea, și eu vorbeam aiurea, din mine, cu ochii inimii mijiți către lucruri în care nu știu cum aș mai putea crede acum că șampania mea s-a terminat. Zicea ceva de o fată, de bucle, de un balansoar de citit, de ochelarii mei și de un picior întins pentru așternuturi, nu spre mângâiere, ci ca provocare.

Mi-am dorit eternitatea. Cu orice preț. Cu prețul sufletului. Dar în prea multe am crezut, prea multe cuvinte goale am iubit, prea multe așteptări am așteptat, prea multă ființă din mine am tras prin țeapa iubirii. Din cult. Din convingerea (încă actuală), că fără iubire prea puțin rămâne, prea puține șanse să  murim oameni avem.

Dar șampania s-a terminat. Am vrut să fac o poză cu celularul sticlei goale, goală ca fiecare celulă din mine, rămasă fără sclipici și fără bule.

Mulți scriu despre astea, pentru că mulți le simt. Am citit, căutat raspunsuri peste tot. Nimic nu m-a ajutat.
Eu azi scriu despre asta să nu uit, ca de fiecare dată când îmi consemnez emoțiile aici. Să nu uit că am decis.

O să renunț la șampanie. La blues. La Paris. Mă dezic de magie, sincronie, empatie, telepatie, coincidențe, destinări. Mă leapăd. Mă răspopesc. Renunț la avderbe, proverbe, horoscop, predicții. Îmi bag mâna pe gât, până jos, în plexul solar, acolo unde captez toate emoțiile, unde le prelucrez și le traduc, toate emoțiile altora, toate respirațiile.

E vremea să îmi scot mințile din inimă și să mi le bag în cap. Că până la urmă, tot eu l-am învățaț că și după iubire se supraviețuiește. Sau, cel puțin, așa se spune.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s