Victima predilectă

Am să vă spun povestea unei vulpi și a unui vânător. Și nu va fi o poveste convențională. Cred chiar că va fi cea mai frumoasă poveste pe care am spus-o până acum.

Povestea se întâmplă într-o localitatea oarecare, dintr-o țară oarecare pentru că, cel puțin așa bănuiesc eu, vulpi și vânători dintr-aceștia se găsesc oriunde, ce rost să mai dai nume locului?

Vânătorul poate fi descris ca fiind un tip tânăr dar nu foarte, frumos dar nu foarte, înțelep dar nu în toate ocaziile. Dacă te-ai fi uitat așa la el mijind ochii, cred că nu ți s-ar fi părul mare lucru de capul lui, cum se întâmplă de obicei cu majoritatea persoanelor interesante.
Vânătorul nu este unul obișnuit. Nu se îmbracă precum toți vânătorii, nici nu vorbește cum te-ai aștepta să vorbească toți vânătorii, nu colecționează trofee la vedere și de cele mai multe ori umblă fără pușcă. În realitate, daca l-ai întâlni pe stradă, nici nu ai știi că este vânător.

Vulpea în schimb…eh, vulpița aia! E roșie toată, cu o blană lucioasă-lucioasă și mereu înfoiată, are în ochi o sclipire a șagă, acum te provoacă să o prinzi haț!, acum parcă ai sta să o privești așa în ochi, să vezi ce lume se ascunde dincolo.

Vulpea și vânătorul se știau de vreme multă, li se mai încrucișaseră cărările uneori, el mergând într-o parte, ea pe unde merg vulpile, dar jocul lor nu a început decât târziu, când amândoi păreau a fi învățat rostul vieții.


Se întâmplase la o partidă de vânătoare de-a lui, mai mult pentru că unele întâmplări sunt pur și simplu făcute să se întâmple, cred, pentru că, altfel, nici nu știu să vă explic de ce. E posibil, cumva, să fi fost amândoi cam plictisiți, în general vorbind, așa.


Mă rog, cert este că  la un moment dat vulpea a ieșit în bătaia puștii vânătorului. Acum, dacă ea o fi făcut special ca să îl provoace, nu știu să vă zic. Așa cum nu știu să vă zic dacă el o căuta tocmai pe ea.
Oricum ar sta lucrurile, începu o hârjoneală pe cinste. Vulpea alerga, dispărea, apoi când vânătorul părea a fi pierdut-o din vedere, ea se arată din nou. La fel se întâmpla dacă vulpea îl pierdea dn priviri pe vânător: se oprea, mirosea aerul cu nasul în sus, și îi lua urma pentru a-l găsi și pentru a-l lăsa pe el să o găsească iar.

Multă vreme nici vânătorul și nici vulpea nu făcură altceva decât să alerge bezmetici unul după celălalt, cu o scânteie de pofta în inimă. Mai mult, ai zice că li se făcea uneori chiar dor de jocul lor și se provocau, pe rând, la harță.
Din joacă în joacă, într-o bună zi vânătorul, ori că îi era foame, ori pentru că natura sa de vânător îi ceru astfel, ridică pușca la ochi și cu zâmbetul acela pe buze pe care vulpea i-l cunoștea bine și în care învățase să aibă încredere trase un foc. Vulpea schelălăi adânc, de se cutremură pădurea sau cel puțin ei așa i se păru, și rămase blocată privind dezamăgită spre vânător. Apoi, cu pași chirciți, codița ei stufoasă între picioare, se adânci în frunziș, dorindu-și să se piardă și să nu mai găseasca niciodată drumul înapoi spre vânătorul ei favorit.

La rândul său vânătorul, cu pușca fumegând în mâinile căzute pe lângă corp, cu sângele vâjâind în urechi de excitare, încetă să zâmbească după ce vulpea nu se mai zări, simțind în același timp inima  bătându-i tare în urechi de o bucurie vividă și vinovată în același timp.


Știa că încălcase un pact, așa cum amandoi știau că ziua aceea avea să sosească, și cu toate astea fiorul acela de plăcere i se perpetua prin mușchii spinării și prin picioarele solide lung și intens ca un fel de orgasm.
Rămase mult timp așa, în picioare, nemișcat, trecură ore sau zile, nici el nu știa bine, când simți o împunsătură de milă și de iubire pentru vulpița lui cea frumoasă și urmând dîra subțire de sânge începu să o caute, la început calm, luând urma ca un vănător profesionist, apoi din ce în ce mai haotic și mai disperat.
Și dacă vulpița murise? Dacă el, tocmai el, o omorâse?! Se gândise de multe ori cum ar fi fost să o găsească pe undeva, prin pădure, ucisă de alt vânător, și de fiecare dată îl apuca disperarea. Nimeni altcineva nu trebuia să vâneze vulpea lui, care era, clar, doar a lui. Știu,  o să îmi spuneți că o vulpe sălbatică nu are stăpân, dar el așa simțea și uneori parca și vulpea îl făcea să creadă asta.

Căută frenetic, căută multe răsărituri și apusuri la rînd până când o găsi slăbită, cu ochii opaci de tristeșe, încolăcită lângă rădăcina mare a unui copac. Vulpița dădu să fugă, dar vânătorul o opri, o rugă să îl lase să o obojească, îi promise că va avea grijă de ea , că va vâna pentru ea și că niciodată, dar niciodată nu va mai ținti pușca în direcția ei. Într-un târziu vulpița se lăsă convinsă iar vânătorul o îngriji cu atâta iubire și atenție încât vulpii aproape îi păru bine că o împușcase pentru ca altfel niciodată, poate, nu s-ar fi bucurat de atâta iubire din partea vănîtorului.

Veni și ziua când vînătorul, dat fiind că vulpița era de acum din nou sănătoasă, trebui să o elibereze în pădure. Vulpița plecă, un pic tristă, și o luară de la cap cu jocurile lor, cu alergăturile, hărjoneala, pititul…

Până când, din nou, vânătorul ridică pușca. Vulpița căzu din nou la pământ, cu ochii stinși. Se ridică apoi cu greu, și dispăru din nou în pădure. De data aceasta vânătorul o căută săptămâni în șir, fără să o mai găsească.
Se simțea pierdut fără vulpiță. Ideea că ea ar fi putut să nu mai apară niciodată îl făcea să își piardă mințile. După multe căutări zadarnice, realiză că vulpița nu mai voia să fie găsită. Sau că poate murise. Dacă ar fi găsit-o, își zicea, i-ar fi lins rănile chiar el cu gura lui așa cum fac animalele, doar să o vindece, ar fi strâns-o în brațe și ar fi hrănit-o, și ar fi încălzit-o lângă el, și după ce vulpița s-ar fi făcut bine nu ar mai fi lasat-o niciodată să plece.

Trecu multă vreme peste vînător. Într timp, cu pușca pe umăr, cutreierase pădurile toate căutând o vulpiță care să semene cu a lui, cu unele jucându-se, pe altele împușcându-le, dar niciuna nu avea sclipiciul acela ștrengăresc în ochii mici, nici coada așa stufoasă și nici mersul șiret ca al ei. Niciuna nu știa să se joace, unele fugeau speriate, altele se lăsau pur și simplu ucise.

După multe vreme, când vânătorului aproape îi trecuse pofta de vânat, la marginea pădurii, în buza tufișurilor, se arătă vulpița lui. La fel de frumoasă, poate chiar mai frumoasă. Așa de frumoasă erai și înainte? o întrebă el fericit, și jocul reîncepu, un pic mai lent, într-o hârjoană mai potolită in timpul căreia adesea se opreau și se asezau așa liniștiți unul lângă celălalt să privească cerul. Mereu îi spunea vânătorul vulpiței: privește cerul, mereu, să privești întotdeauna cerul. Vulpița răspundea cu sclipici în ochi și-și lipea blana roșiatică de vânător, culcușindu-se cu nasul înspre în sus, pentru că îl credea pe vânător și să privești cerul era chiar un lucru frumos.

Curând după aceea, dintr-un impuls pe care nici el nu știu să și-l explice, vânătorul răni din nou vulpița. Însă nu se mai duse după ea. Îi lua uneori urmele prin pădure să se asigure că e bine și că trăiește.

Exista ceva inexorabil în jocul lor, gândea el. Jocul era minunat, ca niciun altul, dar finalul era întotdeauna același, și fără finalul acela jocul nu își mai avea rostul: vulpea trebuia să fie împușcată. Atâta doar ca din prea multă iubire, el nu putea, deși vânător, să o omoare și să îi ia blana ca trofeu. Pur și simplu nu putea pentru că vulpița aceea are ca nicio  altă vulpiță.

De aceea îl miră tare mult, la puțină vreme după aceea, să vadă vulpița apărând în buza pădurii, chemându-l. Era tot ea, dar parcă ceva se schimbase. Blana îi lucea în soare, coada era din nou stufoasă, schiopăta puțin pentru că rana probabil nu era vindecată complet dar ochii, ochii ei în care vânătorul se oglindise de atâtea ori cu mirare, ochii ei erau schimbați: negrul lor devenise opac iar tristețea se întinsese în ei ca o cataractă.

Vânătorul luă pușca din cui, cu un pic de îndoială în suflet pentru că știa cum avea să se sfârșească din nou jocul, și merse spre vulpiță. Când ajunse aproape de ea, aceasta nu o zbughi la fugă cum făcea de obicei. Rămase nemișcată, prinvindu-l. La început vânătorul nu pricepu, strigă la ea, o încurajă să fugă prima, așa cum făceau mereu, încercă să o sperie dar vulpița rămase nemișcată.

După un târziu, vânătorul pricepu: vulpița voia să o împuște atunci, acolo, sec, fără altă joacă. Îl privea în ochi și îl provoca sa o ucidă, să pună capăt jocului, pentru că așa merg lucrurile pe lumea asta, vânătorii au puști iar vulpile sunt victime sigure.

Vînătorul ridică pușca, ținti, apropie degetul de trăgaci și rămase așa, cu ochii blocați în ai vulpiței care nu clipea, nu  mișca, aproape nu respira. Rămaseră așa multă vreme, nu aș știi să vă spun cât, timpul e hain, nu se lasă măsurat decât cu instrumente, ori inima nu este un instrument. Apoi, lent, vânătorul plecă pușca spre pământ iar vulpița, după o ultimă privire tristă, întoarse spatele și se pierdu în pădure.

Avea să fie ultima lor întâlnire.
Se iubiseră, vulpea pe el așa cum vulpile știu să iubească, copilărește, în joacă, iar el așa cum știu vânătorii, dând frâu liber din când în când cartușelor. Nu știu să vă spun despre ea, dacă mai trăiește sau nu, dacă alt vânător o fi găsit-o, dacă și-o fi continuat jocurile, dar pot să vă spun despre vânător, pentru că pe el îl cunosc: vulpea aceea fusese victima sa predilectă, cea căreia ar fi ales întotdeauna, dintr-o iubire greu de înțeles, să îi facă rău pentru ca apoi să o vindece, să o oblojească cum nici pe maica-sa, să o înapoieze pădurii doar pentru a mai juca măcar o dată, din nou, jocul lor favorit.

Sfârșit.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s