Despre grădini ”cu poezie”

Locuiesc într-o casă veche din zona veche a Ploieștiului. Îmi plac casele vechi. Nu a fost alegerea mea dar mi s-a potrivit. Ca așa se așează uneori lucrurile, singure.

Îmi plac casele vechi. Casele cu multe straturi de zugrăveală. Cu vopseaua ferestrelor scorojită. Cu poarta scârțâindă. Cu gardul strâmb. Pentru că sunt pline de povești. Povești pe care nu le auzi, dar le simți și atunci începi să îți imaginezi: cum era în ținerețe bătrâna care a locuit aici ? O fi fost oare frumoasă? Avea geantă din-aia ca bunică-mea, cu margine metalică, geantă de bunică în care se găsesc mereu dropsuri? Servea dulcețuri pe farfuriuțe mici lângă un pahar de apă rece? Mergea la ceaiuri și serate? Organiza seri de canastă? Și copiii ei unde sunt? Nepoții? Or fi poze vechi prin pod?

Iar grădina? V-ați oprit vreodată să vă uitați la o grădină veche? Grădinile acelea unde copacii cresc netunși, nevăruiți, cu jumătate din crengi uscate? Grădinile pline de melci, de straturi de frunze, năpădite de lăcrămioare? Grădinile în care nucul a ajuns la cer și nucile cad neculese, se decojesc singure și apoi se usucă nebăgate în cojonaci și prăjituri de casă?

Eu iubesc grădinile mari și vechi și un pic sălbăticite. Nearanjate de arhitecți moderni, nesăpate, iubite doar de ploaie și de soare. Care miros a tot felul de mirosuri, de vechi, de verde, de pământ, de umezeală… Cu un leagăn ruginit în care imaginația leagănă cu scârț-scârț un copil care acum este adult. Cu ghivecele roase de soare, cu pământul crăpat și în centru urma florii care trăise acolo. Grădinile în care caisul mai face câteva caise, obosit dar fidel naturii sale, în care din piersicul cu piersici păroase, cu carne albă, piersicile copilăriei mele, pe care le furam cînd miezul era doar o promisiune amară cu piele albă și mijloc gelations mai vezi una sau două, cocoțate pe garajul plin de unelete ruginite, nefolosite de decenii, unelte bărbătești pe care vremurile moderne în care totul este electric le-a făcut desuete.

V-ați oprit vreodată să vă fășăiți picioarele în frunzele moarte ale unei astfel de grădini în care de obicei e liniște și parcă timpul merge după ritmul vechi, mai lent, grădini în care îți vine să stai, să te gândești, să te oprești din goana vieții tale ”moderne” ca să adulmeci alte sensuri?

I-am zis odată cuiva că mie îmi plac grădinile nimănui, grădinile părăsite și mi-a răspuns că sunt nebună. Nu sunt. Îmi plac poveștile și lucrurile noi nu au nimic de spus. Miros a curat și atât. Sunt funcționale dar nu dau încântare. Îți pretind să le îngrijești, nu te fac să te simți de parcă ar avea ele grijă de tine. Nu te îmbrățișează, nu te fac să dorești să te oprești și să stai un pic. Un picuț. Să îți tragi sufletul. Să îl dregi.

Nu aș fi știut ce nume, altul decât ”părăsite” aș fi putut da acestor grădini a căror poartă duce spre alte lumi, până deunăzi când tot o carte a lui Vișniec m-a lămurit: se numesc grădini ”cu poezie”.

Grădinile cu poezie ale nimănui. Grădinile mele preferate.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s