De ce s-au sinucis fântânile

Așa s-a întâmplat, nu mint. S-a dus vestea ca un fir rece de vânt care deranjează frunzele pe caldarâm. Poetul murise.

Au plâns melcii din antene, busuiocul și mărarul s-au ofilit, bulioanele lumii s-au acrit, fluturii, aiuriți, nu au mai știut ce să facă cu aripile. Vrăbiile s-au oprit pe gard, toate, pe toate gardurile, și preț de o clipă au tăcut.

S-a făcut liniște în toate grădinile ”cu poezie”, țărâna s-a chircit, rădăcinile s-au îmbrățișat și mai strâns, s-a auzit o uscăciune mare în lume, fâșâind între coapsele iubitelor.

Nu mă mai gândisem de mult la Brumaru, nici la M. De la el aflasem de poetul ăsta, care m-a vrăjit în cel mai clasic sens al cuvântului. Mersesem la el la garsonieră, la M., să îmi dea cărțile. Se scuzase cumva anticipat, Brumaru scrie poezie din carne și sosuri, salive și efluvii de lichide ale iubirii. M-am prefăcut curoajoasă atunci, dar îmi era teamă să nu se strice ceva, să nu strice ceva. Ori nimic nu s-a stricat, doar s-a îmbogățit. Bănuiesc că Brumaru a fost în spatele după-amiezei de la zarzărul înflorit, sindromul Stockholm fără doar și poate.

***

Într-o dimineață am coborât să dau cățelei de mâncare. Apa îi înghețase în castronul mare de tinichea, pojghiță groasă și gălbuie cu mici bucăți de pământ prizoniere ale gerului de peste noapte. Am turnat apă opărită adusă din casă urmărind cum gheața se face subțire și își recapătă transparența.

Cum m-am îndepărtat de castron, cinci, șase vrăbii au sfârâit din aripi pînă la buzele înghețate de fier și au băut cum fac ele, mai întâi afundând ciocul la suprafață și apoi dând capul pe spate, vibrând ușor din gușă.

Au făcut lucrul ăsta într-un mod care arăta a gest repetat, expert, și mi-am dat seama că la mine în curte se întâmplă lucruri.

Mai în vară descoperisem un melc cu limba lui cărnoasă înfășurată toată pe o bobiță. Bobița era decolorată, cadaverică, și mi-am dat seama că melcul pur si simplu o sugea așa cum sugeam eu caramelelele când eram mică.

Nu am știut că melcii pot fi atât de inteligenți. De fapt nu știam nimic despre melci, mi-am dat seama. Ce mănâncă melcii? Unde se duc iarna de dispar toți? Sapă gropi cu limbi sau labe secrete? Ce-și spun când stau ciorchine? Dar, mai ales, cum au descoperit că le plac crănțănelele pentru căței?

Căci de multă vreme observasem dâre lucioase și uscate de bale de melci pe castronul mare, stropit pe dianafară de mici bobițe de pământ, castronul cățelei. Dar am crezut că era vorba de o intersectare pe traiectoria lor, că se petrecea cu poziția castronului, acolo, la ușă, în fața intrării abandonate a vecinilor.

Ori melcii, nu, ei mănâncă, se hrănesc cu hrana de cățel, hrană modernă, nicidecum melcească.

Mai observasem, tot în curte, tot în castron, că seara găseam neatinse bobițele maro în vreme ce pernuțele galbene dispăreau. Urcam scările în casă cu o senzație de nedumerire: cum știa, ori, alege un cățel cu limba lată bobițele unele de altele?

Am descoperit mai tîrziu că erau vrăbiuțele. Ele preferă și aleg pernuțele galbene, nu cățelul.

Așa am înțeles și de ce le aleargă toată vara prin curte, clanțănind din dinți în gol. E de le pernuțele alea galbene. Pe melci nu știu cum se răzbună că îi sug bobițele de culoare și aromă.

Mai am și doi guguștiuci. Stau când în vișin, când în zarzăr. Sau pe antena de pe acoperișul vecinei. Da, mai are antenă. E strâmbă și fără televizor la capătul opus. Vin după frimituri dacă îi fluier. Vara, când stau pe fotoliul din balcon, mi se alătură. I-aș putea atinge dacă aș întinde mâna, atât de aproape sunt. Dar nu o fac. Eu nu am aripi, nici guler negru și nici nu sunt gri-perlat. Sunt palidă și merg pe tălpi iar cu zborul am adesea dificultăți, mai ales când mi se taie elanul.

Mă rog, toate astea se întâmplă la mine în grădină, pe fâșia dintre gardul putrezit de la doamna Vivi și gardul de fier vopsit în negru de la Bărbuleasca. Mi-ar plăcea să am și alți ochi, să văd restul lucrurilor care se întâmplă în spațiul acesta mic, între gropile săpate de cîine ca niște tranșee și petecul unde mai crește mărgăritar, ori dincolo, în față, unde trandafirii au trunchiul noduros și bătrân, cu spini mari. Pe sub bolovani sau prin frunziș, pe garajul vecinei sau la vie, în încălceala de frunze și broboane și cârcei…

***

Toate astea au de-a face cu Brumaru, cu fântânile lui; de la el am învățat farmecul umezelii pământului, al clipocitului secret al băltocilor, plăcerea zemurilor iubirii, secretele dulapurilor, șoaptele potecii din curte și bolboroseala crătiților. Iubirea după legea brumărească nu are reguli, sau nu are regulile altora. Mai bine așa, da. E ca o apă care curge invers și te umple de mirare. Se inventează pe sine, nu ascultă de nimeni, nici măcar de rostul cuvintelor. O ia aiurea pe cărări, fluierând și tropăind în pasul ștrengarului, își împletește cozi nebune, se scarpină și scuipă și înjură, vorbește cu fă .

Unii văd iubirea ca pe o doamnă. La Brumaru e umedă, îi place dragostea fizică, se gîdilă, râde în gura mare ca o golancă și dacă plânge, blesteamă cu draci și tot restul.

De aceea, când au aflat că a murit, melcii și-au retras ochii în cap și fântînile s-au sinucis colapsând în sine, uscate, lipsite de rost.

Azi dimineață, după ani, M. mi-a trimis un mesaj. Habar nu avea că la mine în curte melcii fură crănțănele și vrăbiile așteaptă să le adăp ca pe vaci.

Sunt sigură că și el, când a aflat, s-a gândit la mine, așa cum eu m-am gândit la el.

Mi-a scris așa, citând:

” În desiș de f-uturi deși

Pictandro, cu viața ta vană, dar la spus miniucni avană, crezi tu ce vrei, io mi-am pierdut o zi umorul, însă voi scrie mereu aici că țin la tine, că mi-e doooooooor de gălăgiile tale, de zgârieturile tale, de tot ce e al tău. Repet, ca să pricepi (și tu vei pricepe sigur): de orice e al tău, de tot ce e al tău, de al tău în hău… Acum mi-e trupul puțin slab și nu mai pot scăpa de zgomotul ăsta din urechi, așa că n-am cum să-ți reparez piciorul (bănuiesc că ți-ai julit genunchiul, fato!), așa că o să treacă. Și ești în roz… Hm, bănuiam că o să fii în roz! În povestea aceea minunată, pe care tu ai văzut-o, dar io o citesc, e un balaur jucăuș și cântăreț, Balaurul noroc-bun, alb, unduios, cu ochii roșii…Trag concluzionul că o să vină și o vreme mai blândă, nu cu Pictandre îmbufnate cum ești tu acum cu mine (ce naiba ai?, spune că n-o fi floc, înțelegem, ne străduim să nu fi tristuță). Mi-am adus aminte cum mi-ai spus tu: ” Când eram copil mă uitam în cer la nori, să văd ce fac ei acolo.” Azi m-am uitat mult timp, pe geamul deschis, la nori, ”să văd ce fac ei acolo”, și m-am gândit că îngherii au avut grijă să îi zică lui Dumnezeu despre tine și mine, despre amândoi. Și să-i mai șoptească și să aibă grijă de sufletele noastre, de viețile noastre, de orice este al nostru. Cred că am făcut bine că m-am rugat în gând… și apoi n-am mai știut ce să fac, doream să vorbesc cu tine, dar mi-a fost frică să nu repet întruna că țin la tine, la rochia ta roz, la genunchiul tău, la mucii tăi (nu glumesc), la transpirația ta, la râsul tău, la vocea ta, la… orice este al tău, am mai zis. Ce scurt mesagiu? Or așa fac pictandrele când prind hobbiții de urechi, nu mai au ele nimic de spus, se grăbesc să scape de dânșii cu trei rânduri? Rușine lor dacă nu-și dau seama ce catastrofe-n lanț produc, sunt inconștiente de cât or să sufere chiar ele după aceea, câte remușcări negre n-or să le roadă îmbrăcămintea trupului, și-a minții, și-a inimii, și-a sufletului. Ce sunt eu, dovlecel?, Pictandră dragă, dragă, dragă de nici nu bănuiești, că dacă-i afla ai cădea-n fund, fund care și el ne este drag, ca toate cele ale tale, fomeie!! Te pupăiesc lipicios io acum, pe picior (în întregime!) și în rest de codru des… Hobbitul cel pupăcios la gură, când îi cade o pictandrură cu caimac și glazură… ” (Brumaru, Când Dumnezeu se uită la noi cu binoclul).

 

Așa mi-a scris, și eu care tocmai mă gândisem la poezie și că am nevoie să mă întorc acolo, la căldură, că mi s-a făcut cam frig, și mi-am adus aminte că îl iubisem vreme de trei luni, cu frisoane, pe M.

Ce cadou frumos mi-a făcut!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s