Provence

M. călătoreşte la Paris, pornind din Aeroportul International Henri Coanda.

8 august 2018 · Otopeni · 

Aceasta este o poveste despre o poveste. Orice asemănare cu persoane reale este reală. 
Povestea începe la sfârșitul iernii trecute când mi s-a intamplat o întâlnire cu o carte: Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă.

A fost suficient să citesc câteva zeci de pagini să decid, fără umbră de îndoială, că plec. Plec acolo.

Mă duc să iau urma poveștii, a orașelor și străzilor despre care povestește Vișniec, să adulmec povestea în bula realității, să văd cu ochii mei leandrii și câmpurile de lavandă, chiparoșii, podul din Avignon și Place de l’Horologe, să iau micul dejun urmând ritualul descris, să caut teatrele și urmele actorilor, saltimbacilor, aruncătorilor de cuțite și celorlalte fiinte magice descrise acolo, să văd dacă mă întâlnesc cu cațelul care întelege filozofia, să caut laboratorul lui Nostradamus transformat în teatru, să iau urma papilor exilați și tot așa, din oraș în oraș și din poveste în poveste până jos, la Mediterana, unde am să ciocnesc un pahar de vin în cinstea domnului Vișniec.

În martie anul ăsta am decis să mă opresc la pagina la care ajunsesem, 433, și să termin de citit cartea nu acasă, ci în locul despre care îmi povestește.

Azi, în sfârșit, dau pagina la 434. Mă simt un fel de Lara Croft, doar ca în loc de pistoale am la mine un notes și un pix.

O să vă mai dau de veste. Că, practic, deși continuă, povestea mea abia începe.

M. este în Lyon

8 august 2018 · 

Prima seară. Deja m-am îndrăgostit. Beau în cinstea lui Vișniec pentru că m-a adus aici. Nu mai aștept până la Marsilia. Brânză de capră, vin rose’ și un desert cu ciocolată. A zis chelnerul prea cu accent și nu ma ține franceza.

Mulțumesc tuturor de urări. Povestea continuă.

M. 9 august 2018

Ziua 2. Dimineața.


La Lyon plouă. Am lipăit toată dimineața pe ici, pe colo, în șlapi, cu picioarele ude de apă de ploaie caldă. Lyon-ul îmi amintește de Praga și în același timp de Florența. Mi-am cumpărat o umbrela roșie. 
Cel mai mult mi-au placut piețele mici, intime. Orașul e liniștit, cuminte, dar bănuiesc că l-am prins eu într-un moment de oboseală. Oamenii, mulți, poartă niște teneși alb scâlciați cu o mare nonșalanță. Franțuzoaicele poartă părul scurt și nu au buze de cauciuc, nici unghiuțe. Cred că sunt defecte.

Domnul de la ghișeu de la Gara Part Dieu, când i-am zis că aș vrea loc sus, la etaj, la ferestră, mi-a zâmbit și a intrebat: eventual lângă un baiat frumos? Pff.

Evident.

Bine, pa! (ca să o citez pe fină-mea)

M. este la La Civette Avignon.

9 august 2018 · Avignon, Franţa · 

Stimate d.le Vișniec,

Am ajuns.

La Avignon toarnă cu găleata. Zici că ploua și înăuntru. Camera mea de hotel e așa mică încât îmi încape doar valiza. Probabil o să dorm afară, pe scări.

După cum zice povestea, m-am stabilit la Place de l’Horologe care pare a fi linia vagă, cum ziceți Dvs., a poveștii asteia. Îmi este foarte foame iar la cafeneaua faimoasă, La Civette, unde mă aflu acum, mi-au dat doar o tartă Tatin cu înghețată de alune și o cafea. Foamea la ei se socotește abia după ora 18.30.

După ce termin cafeaua o iau din nou pe lipăitelea prin ploaie. În primul rând ca să pot fuma. În al doilea, pentru că am umbrela roșie.

La cât ați scris despre locul ăsta, sigur la un moment dat urma pasului meu se va suprapune celei a pasului Dvs. Mai mult, poate ați stat de mai multe ori chiar la masa unde stau eu acum.

Ps. V-aș trimite niste poze, dar plouă și nu mă descurc cu umbrela și telefonul simultan. Mai vorbim. Papa.

10 august

Ziua 3. 
Azi are doar parțial de-a face cu cartea, azi este ziua mov

Am plecat dis de dimineața cu ghida mea care trebuia să fie franțuzeasca dar s-a dovedit chinezească și cu un cuplu de mexicani dintre care ea e blondă cu ochii albaștri. Scopul era să ne afundam în partea rurală a Provenței să încercăm să dăm de un câmp de lavandă necules. Am găsit ceea ce ei numesc „lavanda gri”. Adică ne-mov, cum ar veni. Partea bună a fost că și așa, ne-mov, lavanda are un miros tulburător iar peisajul e atât de frumos încât rămâi cu telefonul în mână și nu mai știi ce să faci cu el.

Am fost pe la ferme și abatii, prin sătuce cocoțate de munte, am mâncat înghetață cu lavandă, cumpărat săpunuri de lavandă, uleiuri de lavandă, saculeți cu lavanda, practic și eu sunt acum tot un fel de lavandș. Ce să zic? Nu am ce să zic. Chiar nu am.

11 august

14.390 de pași mai târziu.

Aceasta este, bineințeles, o farfurie cu poveste. În afara unui ingredient, pe care vă invit să îl ghiciți, nu are nimic deosebit. Cu excepția numelui. 
În seara asta am mancat o „Ce Găsim la Piață„. Da, chiar așa ii zice. Mai mult decât atât, pe meniu de la Chez Lulu este specificat furnizorul (brânză de la doamna X, pate’ de la domnul Y, șamd.).

In Avignon gusturile, ca tot restul de altfel, se asorteaza cu parfumul, cu zidurile, cu zâmbetele, cu atmosfera în general a orașului. Muștarul se combină cu orice. E delicios. Lavanda e prin ronduri, în magazine, prin camerele de hotel. Iar vinul…, eh, vinul Châteauneuf-du-Pape e cel de pe vremea când Papii trăiau aici. Practic pentru papile papale.

Eu continui să vă zic: citiți, că cititul face bine. Deși e posibil să vă îngrașe un pic, în unele cazuri.

Noapte buna, d.le Vișniec. Multumesc de invitație.

poză de aseară

Place de l’Horologe, ora 11.30, 26 de grade, senin.

M-am trezit târziu. Am stat pe Facebook să citesc despre evenimentele de la București. La apus m-am dus pe malul Ronului, lângă Podul din Avignon, și am citit acolo, în liniște, cu lumea care se poza în jurul meu.
Azi nu am ținte precise
.

Am coborat nepieptanată și nemachiată în piață, la Civette, să beau cafeaua la aer și să citesc.

Fraza la care m-am blocat este următoarea: „daca ajungeți in Provența, încercați să o contemplați ca pe un spectacol și sa o DESCIFRAȚI ca pe o CARTE.”

Voila’. Totul se leagă, totul are sens când îți urmezi omul interior. Ceea ce vă doresc și voua.

PS. Dacă mai mergeți în piață și azi, careva să strige și pentru mine #muiepsd. Merci d’avance.

Liniște.

Theatre des Halle, dintre toate cele povestite în carte, m-a atras cel mai mult. În curtea interioara, unde sunt eu acum, în papuci, așezată pe un pietroi, se află un cedru secular, cel din fotografie. E umbră și nu se aud decat niște porumbei pe undeva ascunși prin ziduri. 
Aștept să mă întâlnesc cu Petrarca. Cel puțin așa ar trebui să fie. Legenda spune că fantasma sa și a iubitei sale Laura bântuie pe aici.

O să citesc un pic. Cine stie, poate apare…

12 august

Ultima dimineață în Avignon. Mă încercă un nod în gât. Cum zice Vișniec, se întâmplă că îți presari bucați de suflet ca pe niște frimituri în urma pașilor când treci pe aici. Iau cu mine în schimb toți platanii cu umbra lor mare și protectoare, căldura oamenilor surprinzator de zâmbitori și prietenoși, manierele, zumzetul orașului vechi care te întâmpină cu câte o surpriza după fiecare colț facandu-ți rânjit cou-cou, cum zic francezii. Greu de povestit cum e când te simți binevenit, străin dar acasă în același timp.

Nu știu dacă aș mai vrea să rămân, alte locuri mă așteaptă, dar nici să plec parcă nu îmi vine.

În Piața Ceasului tocmai a bătut miezul zilei. Au revoir, Avignon! ❤️

Aceeași zi, în tren.

Ce îmi place în Franța:

  • în orice loc, în orice moment ești „asistat” în ceea ce faci, în gări, autogări, aeroport, pe lângă indicatoare și tot felul de semnale grafice, inclusiv pași marcați pe podea, sunt oameni puși acolo să te ajute;
  • apa și pâinea nu se plătesc;
  • primul lucru pe care oamenii îl fac când le ceri o hartă a locului este să marcheze locul unde te afli;
  • muștarul: am descoperit cu o plăcere imensă muștarul franțuzesc; este un muștar cu personalitate, cum îl pui pe limbăți se cațără rapid în nas și timp de 3 secunde te impiedica să respiri, apoi lunecă pe gât și însoțește celelalte gusturi, fie salată, fie carne, după care se dizolvă lin pe papilele înnebunite, care, ca un copil pe roaller-coaster, mai cer o tură și apoi încă una;
  • nimeni nu te clacsonează deși mergi căscată pe mijlocul străzii cu ochii în sus, spre clădiri, castele, catedrale;
  • nimeni nu te bagă în seama dacă nu ai chef;
  • în tren oamenii vorbesc șoptit;
  • nu văd oameni cu ochii în telefoane la mese, la restaurant;
  • în hoteluri wi-fi-ul nu are parolă, scutindu-te de chinul logărilor nominale cu inserare număr de cameră etc.; în plus, funcționează bine, dovadă că vă transmit în direct ce se întâmplă cu mine pe aici;
  • poți cere micul dejun în cameră agâțând de cu seara pe ușă un cartonaș cu bifate opțiunile (poftele) și ora la care vrei să fie servit;
  • la restaurant poți comanda doar niște brânză cu pâine și un pahar de vin;
  • a propos și evident: vinul. Cu o avertizare: e tare;
  • copacii: în partea asta a Franței bulevardele și străduțele sunt toate umbrite de platani și camfori uriași.
  • paturile: sunt înalte, cu saltele de juma’ de metru, cearșafuri fine și cel putin patru perne. patru.

Lucruri care nu îmi plac în Franța: 

*
– …

Aix en Provance

Azi am făcut alți 14 458 de pași și încă nu m-am întors la hotel. Am tot timpul senzația ca trebuie să mai văd ceva. Iau cina la ora 22.00 în rochie neagra și șlapi (ținuta mea elegantă de seară). Mă dor picioarele de mor. Aproape am terminat cartea. Și mi-am mai luat un săculeț de lavandă. Nu pot rezista.

la Aix en Provance miroase a mir.

Pe mâine.

13 august

Ziua 6 (cred, am cam pierdut noțiunea timpului).

Azi i-am luat urma lui Cezanne. Nu ca m-aș pricepe la pictură. Eu caut întotdeauna povești. Ori pe aici se găsesc la fiecare colț.

La biroul turistic, care arată ca un muzeu modern, pe ecrane se afișează excursiile disponibile în oraș sau în afară, pe expozitoare sunt disponibile broșuri în toate limbile principale, iar niste funcționari deloc plictisiti ori agasați îți furnizează orice informație dorești.

Am ajuns aici trimisă de recepționeră, ea îmi povestise că atelierul lui Cezanne e departe, sus, pe colină, că o să îmi fie cald și greu să ajung, să merg mai bine să cer informații. Ceea ce am și făcut.

O domnișoara draguță mi-a explicat cum că să iau autobuzul C5 până la atelier, cît mă costă intrarea, că o să am de așteptat puțin și că ar fi păcat să nu ma duc o fugă și în Parcul Pictorilor (Terrain des peintres) dacă tot ajung până acolo.

M-am executat cu un merci beacoup și am mers la stație. Aici șoferul m-a sfătuit să iau bilet dus-întors că e mai ieftin (era vorba de câțiva cenți și totuși a avut grijă de banii mei). Am coborat la stația Cezanne, conform instrucțiunilor. Șoferul, nu o să vă vină să credeți, salută pasagerii cu au revoir și merci la fiecare stație, când aceștia coboară. 
La atelier, o căsuță ascunsă într-o grădină cu multe cărări întortocheate, mi-am luat frumos biletul și am asteptat să pot intra.

În atelier, o doamna ghid de vârstă mai mult spre mare decât spre mijlocie, ne-a povestit toată povestea cu sclipici în ochi.

Nu văzusem niciodată până acum un atelier de pictor. Plin de unelte, pensule, cârpe, recuzită, cu un perete mare, din sticlă, să prindă lumină multă.

La finalul prezentării m-am dus să o rog să îmi repete încontro să apuc ca să ajung la Terrain des Paintres și dacă e cazul să iau autobuzul până acolo. Cu ton de profesoară, m-a luat de mâna de-o parte și mi-a zis NU, mergi pe jos, uite o harta, sunt 15 minute de plimbare.

Am zis merci madame si m-am executat.

Ce am văzut este ce vedeti și voi în fotografie. Am urcat spre un punct panoramic pe niște scări de piatră, printr-o grădina cu măslini, leandri și lavandă, care miroasea a toate parfumurile lumii.

Apoi m-am oprit. Un pic pentru că nu mă mai țineau picioarele, un pic pentru că nu mă mai ținea sufletul.

Una e fotografia făcuta de mine, cu telefonul. Cealalta este o copie expusă aici a tabloului original iar mai jos imagini din atelier. Toata aventura m-a costat circa 8 euro. 8 euro pentru o vizită la eternitate.

*

Aceeasi zi, mai târziu.

Am descoperit două jocuri. 

Unul presupune să pleci cu harta din dreapta în mână prin oraș si să dibui cât mai multe dintre locurie marcate cu simbolul de jos, C-ul de la Cezanne. Sunt locuri semnificante în biografia pictorului. Pe unele le-am găsit ieri, întâmplător.

Al doilea presupune să găsești cât mai multe dintre fântânile din Aix. Și pentru că de cum am venit, în mintea mea l-am denumit deja „orașul fântânilor”, vă puteti imagina ce am să fac în urmatoarele ore. 

Aceeași zi, aproape de miezul nopții.

Jocul fântânilor. Status: bifat.

Cu ceva emoții la final. Trădată de tehnologie (am uitat să încarc telefonul între o misiune și cealaltă), m-am trezit pe înserat singura cuc într-un labirint de străduțe cam întunecate. Am simțul orientarii, nu zic, dar în Aix e totul al dracului de întortocheat. Mai aveam de găsit o fântână într-o piață apropiată, plus cea cu 4 delfini mai departe, perpendicular pe Course Mirabeau, când mi-a murit telefonul și cu el Google Maps. 
Panică.

Nu puteam lăsa fântânile neterminate, mi-ar fi dat ocd-ul complet peste cap. Așa că am trecut pe analogic, cu alte cuvinte la harta de hârtie. Liniile aeriene, plus cateva repere (magazinul Mont Blanc, patiseria, vitrina cu papuci portocalii) m-au dus unde trebuia și apoi, în sfârșit, înapoi în piața principală.

Când am pornit înapoi spre hotel, în capătul cursului Mirabeau, la Fontaine de la Rotonde ședea mai frumoasă ca niciodată cu cele trei statui luminate în contre-jour de un răsărit de Lună cum încă nu am vazut vara asta.

În rest, am mâncat în seara asta un burger gourmet așa bun că mi s-au înmuiat genunchii de emoție. Lângă un pahar de vin din zonă.

Noapte bună, oraș din mir și carne de fântâni!

*

Et voila’. Am plecat cu rata la Marsilia. 
Mi-a luat ceva să dibui pe Google cum se zice autogară în frantuzească. Îi zice gare routiere, am aflat după ce am încercat în vreo 3 limbi și cu mai multe accente. 
Am zis să fiu vitează și să o iau pe jos, că e aproape. Am tras doi metri de valiză și mi-am dat seama că mai bine nu.

Am chemat un uber.
La Aix sunt 26 de grade, cer senin și un vânticel plăcut. Vine mașina după vreo câteva minute, un domn de culoare cu șăpcălie de jazzman
.

Ne salutăm, urc, și mă întreabă: sunteți braziliancă?
Eh, uite un bărbat care știe cum să înceapă o conversație! 
Aș fi vrut să-l pup pe frunte dar i-am raspuns zâmbind că nu, sunt din România.

Din vorbă în vorbă aflu că frate-su făcuse facultatea la Iași, în ’69 (!!!), că acum trăiește acasă la el în Congo și că împreună cu alți prieteni a creat un club al fostilor studenți din Romania să își depene amintirile comune. Ne mai povestim una, alta, eu că am fost prin Africa, el că frac’su a avut o gagică romancă și că tipa a murit subit la 42 de ani, ne cânta Sinatra… ce să zic? Viata e frumoasa.

Mă lasă în fața peronului autogării (gare routiere ), mă uit drept în față și ce văd? Exact autobuzul pe care trebuie să il iau.

C50 Marseille direct.

Pleacă în 5 minute. Peste maxim o ora o să ajung la Mediterana, unde povestea mea se varsă, ca orice alt fluviu, în marea ei.

Și eu care am zis că îngerul meu păzitor e alcoolic!…

*

Donque… Marseille.

Cum am ieșit din gara Saint Charles mi s-au paralizat simțurile: lumină orbitoare, mușuroi, balamuc. Vânt, miros de mare și de pește. La Aix mirosea a mir. La Avignon a lavandă. Aici miroase a pește. În sensul că îți lasă gura apă.

Gara se află undeva sus pe o colină. Străzile din Marsilia sunt tobogane. Marsilia este un aglomerat înnebunitor, care te face să intri in tilt. Simți graba. Simți că ai intrat într-o mașina de tocat. 

Cum ziceam, am paralizat din cauza unui surplus de energie.
Ies din gară, chem un uber (daca vreți, pun poza cu șoferul meu – am făcut prinscreen la rezumatul cursei). Mă ia tipul, muzică rap, își așează freza în oglinda retrovizoare, eu fac pe serioasa. Aici se claxoneaza în draci. Și cred că a și înjurat, dar nu aș ști să spun de care sfânt. 
Ajung la hotel. Are tavan pictat! Camera e gata abia după 3. Era 12.30.

OK, ce fac acum?

Păi cer harta și pornesc spre vechiul port. Ajung repede, iureșul se întețește, mă uit după croazieră la Calanque, ca aia mă interesa cel mai mult pe aici.
Greșeam. 
Oricum, iau bilet pentru a doua zi și continui plimbarea. Peste tot în jurul meu aud ue’ ue’ ue’. Așa zic aici. Nu zic ui (oui). Sictiresc da-ul și il fac ue-ue.
Ajung la o stație de bus hop-on. Îmi zic că e o idee bună, dar coada e așa mare, că renunț.

Ajung la un trenuleț. La fel. Continui și găsesc un autobuz mai mic și gol. Când plecați? Acum. 
Inutil să vă spun că m-am împrietenit cu chofeur-ul. Paul Victor. 1.50 m. Vârsta între 60 și 120 de ani, nu aș știi să zic precis. În timpul cursei indică stânga – dreapta – față – spate ca ăia care dirijează traficul.

Am prea multe de povestit și au trecut doar cateva ore de când sunt aici. Oricum, șoferul m-a umplut, cred, de gogoși. Dar mi-a placut. Are o soră, Pina. Și un frate la San Benedetto del Tronto. Și unul în America. Și dacă dura mai mult excursia, probabil mi-ar fi mărturisit că e descendentul lui Bonaparte.

Plimbarea, mirifică. Ce m-a atins cel mai mult însă a fost sa văd insula lui Monte Cristo. Insula mea, adică, a fetiței care eram când am citit cartea. Și mi-am spus că uite, toate lucrurile sunt posibile, chiar și cele greu de imaginat la un moment dat. M-am emoționat.

Aș putea scrie o carte doar despre primele câteva ore aici. Două zile vor fi prea puțin.
Am aflat și care e treaba cu
bouillabaisse-ul, mâncarea lor tradițională. Practic numele înseamna în dialectul local „când fierbe, dă focul mai încet”. L-am întrebat pe Victor Paul Bonaparte unde să manânc și eu o d-asta bună. A raspuns „acasă la un prieten”. Nah de voilà.

*

Povestea lui dă-focu-mai-încet-că-fierbe, a rozei misterioase și a lu morții mă-sii cu teoria încercatului

Aceasta este o poveste scurtă despre cum faimoasa bouilleabaisse este o porcărie monumentală de ciorbă de pește care pute a canal și începe cu mine care manânc pește doar de doi ani și mă simt prea fițoasă să nu încerc și eu asta aici, la Marseille.

Mă opresc prin urmare… dar nu, stai, să o iau de la început: după plimbarea cu Victor Bonaparte, m-am întors la hotel preț de un duș și am pornit apoi în plimbarea de seară, să găsesc un loc unde să mănânc ceva.

Identific un local liniștit și drăguț, în fața căruia o doamnă cu aspect de bunicuță învârte într-o tigaie uriașă de paella chiar acolo, în stradă. Eu și cartea mea ne așezăm la o masă retrasă și așteptăm. Vine fiu-su, are față de holtei și, probabil, vreo 60 de ani. Comand o d-aia cu dă focu’ mic că fierbe, mă acomodez cu gesturi de doamnă, cer și niște vin (du vin). O sticlă? mă întreabă tipul.

Cum se zice băejnebun en francaise, pardon? Nu, dom’le, un pahar. Deschid cartea să mai citesc și aștept. După vreo 15 minute apare fiul cu o tavă mare cu niște pești ciudați pe ea. Eu dau să fac loc pe masă. Domnu’ de colo: nu, stai, că trebuie să ți-o pregătesc. Răsuflu ușurată. Apare înapoi cu farfuria aia din poză, cu 3 căței de usturoi, niște brânză rasă și un sos galben misterios. Sosul nu are niciun gust. Îmi „montează” ciorba. Tot peștii aia ciudați erau, doar că tăiați mai mic. Repet: miroase a canal. Se dă apoi mai aproape și îmi explică tacticos: freci pâinea cu usturoi, apoi aplici sosul, apoi brânza, apoi înmoi în ciorbă.
Vă zic, e mai complicat decât pare și oricum brânza nu se lipea de felie. În plus, părerea mea, bouilleabaisse-ul ar merge cu niște mujdei și niște mămăligă. Cu mult mujdei, ca să acopere mirosul.

Morala: bun peștele, dar brânza tot brânză e. Mâine ma dreg cu croissant, ceva, ca așa nu ține.

Cât despre roză, că am pomenit de ea în titlu, m-am trezit cu o fetiță la masă care mi-a adus un trandafir. Cică „cadeau”. Merci bcp dar de la cine? Pe diagonală e o masa cu 3 bărbați tineri. Unul se uita încoace. Cineva să îmi explice cum funcționeaza treaba asta, că eu nu ma pricep. Au secour!!

*

15 august

Bun venit pe Mediterrana!

M-am trezit la 7.30 să plec pe mare, către Parcul Național Les Calanques. Am pornit pe răcoare, orașul calm încă, moțăind la o cafea, cu marea plină de sclipiciul ei de dimineață. M-am îmbarcat, mi-am luat locul pe o băncuță la prora, cuminte, cu ochii (sufletului mai ales) mari. Lângă mine se așează două italience. Vorbărețe nevoie mare. Că hai să ne mutăm colo. Că nu ne mai mutăm. Că ba hai, că ba nu și tot așa. Mută geanta, ea pardon madame, eu pardon madame pas de soucis, și tot așa, din politeț în politeț, facem cunoștință, ne împrietenim pe Facebook și mă pomenesc invitată la cină cu alte prietene de-ale lor. 
Pe vapor, cu excepția momentelor când eu și italiencele nu trăncănim sau ne hăhăim ca niște capre, e liniște. 
Ieșim din port. Căpitanul ne spune în microfon povești despre fiecare piatră, fiecare val, fiecare edificiu pe lângă care ne petrecem.

Ajunși în larg, face o pauza ca la teatru și apoi continuă: doamnelor si domnilor, bun venit pe Marea Mediterana!

Cum vă suna asta? Că mie una mi s-a pus un nod în gât. Nu îmi mai urase nimeni până atunci bun venit pe o mare. A sunat ca și cum ne-ar fi spus bun venit acasă la mine, pe marea mea. Mi-a plăcut tare mult!

Așa cum mi-au plăcut toate poveștile sale de marinar marseillez. Gen: acest golf se numeste „golful cu apă rece”, niciun marseiez nu ar veni să se scalde aici, apa are azi, spre exemplu, 18 grade. Prin urmare, cei pe care îi vedeți aici trebuie să fie ori parizieni, ori bretoni. 

A vorbit cu tandrețe și cu un umor infinit despre Les Calanque, despre Marsilia sa, insule și arhipeleaguri, clădiri, faruri, porturi. Avea o poveste pentru orice. De exemplu: ”palatul vizibil pe partea stângă a fost construit de Bonaparte (nu șoferul meu de ieri, ci cel adevarat) pentru iubita sa. Ea însă nu a venit niciodata să locuiasca aici pentru că nu i-a plăcut. Probabil era o tipă cam dificilă.”

Am coborât de pe navă cu părere de rău. Aș mai fi vrut o dată.

*

La sfârșitul călătoriei, pentru că învățasem, în sfârșit, ritmul Sudului, și nu puteam rămâne nemâncată de ziua mea, am fugit într-o mică piață să manânc ceva înainte de momentul siestei când lumea se oprea prizonieră a căldurii.

Am găsit un loc încântător lângă o mică fântână într-o piață din dosul portului, am comandat o salată și un profiterol, să mă sărbătoresc apoi am fugit în camera de hotel, am tras storuile și 
m-am apucat să scriu, să nu uit.

Aceeași zi, pe înserat.

Din albastră și orbitoare, Marsilia s-a facut roz, apoi lila. Mă aflu pe colină, sus, la intrarea în portul vechi, langa muzeul Mucem. Aici e liniște și mă pot aduna puțin.

Aventura mea aproape s-a încheiat. Mâine mă întorc la Lyon și închid cercul. Fetele m-au invitat la o petrecere pe plajă, dar nu am să merg.
A răsărit luna. Vacanța asta este despre altceva. Despre mers prin locuri care mă duc, de fapt, spre mine.

După două zile în Marseille am înțeles de ce culorile lui Olympique sunt cele care sunt: Marsilia este orasul bleu. ❤️

Scuturând o imaginară batistă, am pornit a doua zi dimineață înapoi spre gară, pe aceeași linie punctată care m-a adus până aici.

Am ținut ultimele pagini din carte pentru drumul spre Lyon. Astfel, ritualul promis va fi fost întru totul îndeplinit.

Cu o seară în urmă m-am intors la restaurantul din mica piață, unde mâncasem la prânz. Proprietarul m-a primit ca pe o fiică rătăcitoare. Ți-ai terminat cartea? m-a intrebat. Am făcut ochii mari la el.

Mă văzuse citind mai devreme, probabil. Aproape, i-am raspuns zâmbind. M-a luat după umeri și m-a condus la aceeași masă. A început să îmi vorbească în italiana. În timp ce mă așez îl informez deja că am decis să mănânc linguine ai frutti di mare. Staaai, zice el. Mai întâi te așezi liniștită, îți aduc un pahar de vin și apoi imi povestești ce vrei. Practic, m-a infiat.

Am stat liniștită și am mâncat bucurându-mă de ce mi se întâmpla.

Dimineața m-am trezit devreme, am refăcut bagajul și am plecat la gară după micul dejun. Nu știam la ce oră aveam tren dar știam că voi găsi unul, cel mai probabil imediat, și că totul va fi bine, așa cum fusese în fiecare zi din această aventură nemaipomenită a mea.

Adieu, oras bleu! Mulțumesc.

*

Ultimul episod sau, cum se zice, la barza chioară face Dumnezeu cuib.

Lyon. Mă mișc prin gară ca o localnică. E trecut de 2 și știu deja că nu voi mai avea nicio șansă să mănânc ceva până la ora cinei, așa că mă opresc la o pastiserie din gară pentru o tartă cu spanac și un macaron uriaș.

Apoi merg să fumez la locul de fumat înainte să chem uber-ul. Lângă mine, un tată își pierduse unul dintre băieti. Se dădea cu trotineta prin gară. Îl strigă disperat, îl găsește și îl aduce de o aripă înapoi: tu nu știi că aici sunt hoți de copii?!

Parinții ăștia, zic același gogosi în toate limbile și locurile! 

Termin țigara, chem uberul, traversez liniile de tramvai la ieșirea Porte Alpes și aștept.

Ajung la hotel. Trebuie să spun două lucruri:

1. Am clar o slăbiciune pentru Lyon, a devenit orașul meu preferat.

2. Aici am avut cea mai minunată super-chic cameră dintre toate. A fost o chestiune de noroc, cred.

Intru, bonjour madame, recepționerul la mine, bonjour monsieur eu de colo, bienvenue el la mine, vai j’adore hotelul vostru eu, și tot așa, facem hârtiile, eu foarte murdară venită de la drum, el impecabil și foarte gay, semnați aici, iată cheile Dvs. și am o veste bună: camera Dvs. a fost upgradată.

Topită de bucurie și deja decisă să ma întorc curând la ei, urc, scot 3 lucruri din valiză și deschid să văd balconul. Păi nu am eu vedere la monumentul simbol al orasului, le Fourviere?! Am.

Prin urmare trebuie nepărat să fac mea culpa: o fi îngerul meu păzitor cam bețiv, dar bea șampanie!

Ce să zic? Cam asta a fost. Am să imbrac rochia mea cea mai bună și voi pleca să închei această fabuloasă aventură cum pot eu mai frumos.

Nu știu dacă mai revin, poate doar cu vreun epilog.

Bisous.

Lyon, joi, 16 august 2018, ora: aproape de miezul noptii

Stimate domnule Matei Vișniec,

În primul rând aș vrea să vă spun că sunteți scriitorul meu preferat. De când citesc eu, adică de foarte foarte mică, de pe vremea când în mintea mea cuvintele se formau silabă cu silabă, am decis să nu am un singur scriitor preferat pentru că sunt prea mulți și e păcat.

Tare multe aș avea să vă povestesc, știți, despre ce am făcut de dragul cărții Dvs. Am străbătut mii de kilometri cu avionul, alte sute cu trenul, alte câteva sute și zeci su mașina sau autobuzul, am bătut circa 60 de km de străzi cu piciorul, am văzut orașe și sate, am mirosit locuri, le-am palpat, simțit, fotografiat. Am căutat să regăsesc cât mai multă din magia cărții, de care nu m-am despărțit nicio clipă. Am avut-o cu mine la prima cină, la Lyon și la toate celelalte mese, fiecare fotografie făcuta este ținută în balans de cartea din geanta de pe umărul care nu se vede. Am fost în mai toate locurile despre care ați povestit, pe străzi, în cartiere, în satele Provenței, am ținut contabilitatea chiparoșilor și platanilor, leandri, să stiți, nu prea mai sunt în floare la vremea asta, am băut vinurile locale și am mers la barurile din Avignon, am căutat teatrele și fantasmele… Am fost pe pod și am tot încercat să dau de piața unde se ducea mereu la miezul nopții câinele Clever până când mi-am dat seama că m-ați păcălit, ca Piața Les Trois Pilats nu există și că Nostradamus a trăit altundeva.

Aș vrea să vă spun că eu sunt o umbrelă. Și că, deși mai devreme sau mai târziu aș fi ajuns oricum în sudul Franței, singură nu aș fi putut niciodată să transform călătoria asta într-o experiență magică, la propriu. Deși nu se spune magic la propriu, așa cum nu se spune iubire adevarată.

Mă rog, voiam să vă multumesc. Am deja altă carte de-a Dvs în geantă, gata să îi vină rândul. Sper să nu mă trimiteți cine știe pe unde din cauza ei. Sau poate da.

A dumneavoastra cu recunoștință,

Mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s