Africa. Cotonou, Benin.

Nu mă gândisem niciodată până atunci că aș putea ajunge tocmai în Africa!

Că așa e cu distanțele, sunt mari, greu de imaginat până le parcurgi. Acum, spre exemplu, știu că Africa e cam la jumătate de zi de zboruri cu avionul: dimineața ești acasă la Ploiești, seara la capătul celălalt al lumii.

Visasem, desigur, ca orice om cu dor de ducă și multe filme în cap. Dar când T. mi-a spus  i-ați și tu concediu și vino primul meu gând a fost:
ești dus cu capul. Cum adică să vin eu până acolo?!

I-am spus categoric nu, dar asta nu m-a împiedicat să încep să gugălesc tot felul de detalii. M-am speriat și mai tare când am vazut ce puține lucruri știa Google pe vremea aceea despre Benin.

Carnet de călător internațional. Vaccinare obligatorie anti febră tifoidă. Profilaxie anti-malarie. Viză. Zbor intercontinental… Naaah, nu era de mine.

Și totuși, mi-am spus, Doamne, cum o fi pe acolo? O fi ca în filme?

Nu, nu e ca în filme. E infinit altfel, indescrivibil de altfel.

Am plecat, desigur, până la urmă. Așa cum probabil aș pleca oriunde.

Prin urmare mi-am făcut carnet internațional de călător, sau de călător internațional, nu știu exact, m-am programat pentru vaccinare anti febră tifoidă și am adăugat și antitetanos că dacă mă înțepam în vreun cui. Profilaxia anti-malarie presupunea să iau niște pastile cu 15 zile înainte de plecare și nu am mai făcut.

T. mi-a făcut toate actele necesare pentru viză, am mers la consulat la Torino, cumpărat biletele de avion și un set de genți de voiaj. Era iunie când am plecat. 2007.

Mi-am pus în bagaj hainele mele de orășeancă, cercei și papuci cu toc. Nici cremă cu protecție solară nu am luat cu mine. Cineva ar fi trebuit să îmi atragă atenția că, totuși, nu plec într-un city-break în Europa, dar nu s-a găsit nimeni. Mama era în panică.

Dacă te răpesc ăia pe acolo, să mă suni, mamă. Stabilim un cod, îmi zici că 
afară ninge, așa știu că ești răpită.

Pentru că, desigur, răpitorii mei eventuali aveau să îmi dea un telefon satelitar să anunț și eu acasă că ninge. Și apoi mama suna la poliție și totul se rezolva.

Spre apărarea mea, pot spune că, deși nu am făcut tratamentul profilaxic anti-malarie și nu mi-am luat nici cremă solară, nici șapcă la mine, totuși mi-am indicat poziția, traseul, destinația, locul de cazare și alte detalii pe site-ul Ministerului de Externe. Ca să știe și ei de mine, nu doar mama.

Am zburat dimineața de la Milano, îmbrăcată cu o cămașă albă și pantaloni de stofă. Eram pieptănată frumos și arătam ca o nebună care nu știa ce face, evident. Eu plecam în Africa.

Bineînțeles, am pierdut coincidența la Paris. Avionul meu spre Africa. Plecasem cu întârziere din Milano, dar eu eram liniștită. Or să te aștepte, zisese T. Vin în tranzit după tine, direct la terminalul unde 
aterizezi. O să fie bine. Așa zisese.

La Paris nu a venit nici dracu după mine la terminalul unde aterizasem, deși eu informasem personanul de bord că zbor spre Cotonou din Paris și pierd avionul. Mai mult, m-au scos din zona de tranzit și m-au trimis să fac din nou controlul pașaport. La coadă, am mers la niște agenți de pe acolo: uite dom’le, lasă-mă să trec, pierd zborul. Dar stați, doamnă, liniștită au răspuns, uite, mai sunt alte persoane de pe același zbor la coadă.

Mai erau, într-adevăr. Și am pierdut toți avionul.

Păi, bun, și acum ce fac? mi-am zis. Intru în panică, normal.

Sun la T., care mă aștepta tocmai în Benin. În Africa adică. Urlu, înjur, eu mă întorc acasă, gata, sa o ia dracu de Africă și de Air France. De ce nu m-au așteptat?! De ce nu au strigat la microfon după mine?! Ce fac eu acuma, eh?!

Calmează te, a zis T. O rezolvi cumva. Mergi și vobește cu ei. Mai întâi găsește un loc
unde să fumezi. O să te descurci.  

Hm, vorbește cu ei. Care ei, adică? Bine, mă duc să fumez.

Și am fumat. Și m-am gândit că nah, aventură am vrut, aventură am avut. Prin urmare am identificat un birou de asistență clienți, mi-am pregătit o expresie între exasperată și ofensată și mi-am repetat în gând discursul.

Am dat de un funcționar sictirit și negru ca Africa unde nu mai plecasem eu. Că bonjur madam de colo. Păi bă, nici un bonjurmadam că te ia mama dracului! De ce nu m-ați așteptat?! Ce vină am eu că avioanele voastre întârzie?! Eu vreau să mă puneți pe primul zbor disponibil spre Africa mea, OK?!

Bine, madam, el de colo, vă punem. Un pic m-am blocat, recunosc, nu mă așteptam să îmi meargă așa ușor. Butonează timp de 5 minute fără măcar să mă privească și apoi zice calm: avem un loc disponibil pe următorul zbor spre Cotonou. OK, foarte bine, îl vreau. Butonează iar. Zborul este poimâine, doamnă.

POIMÂINEEEEE?!!!

Am turuit, cred, câteva minute bune fără să respir. Că îi dau în judecată, că îmi sun avocatul (n-am avut în viața mea avocat, dacă cumva vă întrebați), că eu nu pierd 2 zile de concediu din cauza lor, că, Doamne, ce oi mai fi inventat eu acolo.

Bine, doamnă, căutăm alt zbor.

Azi, am zis, vreau să plec azi.

Azi, a zis și el. A mai butonat alte 10 minute.

Avem un zbor spre Bamako, madam, zice el, peste 4 ore.

Îl iau, zic eu de colo, convinsă că Bamako ăsta trebuie să fie gen alt aeroport din Cotonou sau maxim un aeroport dintr-un oraș vecin.

Îmi pregătește el toate formalitățile, printează noul bilet și când mi-l înmânează, întreb și eu inocent: pardon, monsieru, dar unde se află Bamako? M-a privit cam scârbit. Se aștepta să știu. Că parcă el știe unde e Ploieștiul!

În Mali.

În undeeee??!! Eu trebuia să ajung în Benin, care e cu totul altă țară, adică.

Și uite așa, câteva ore mai târziu, m-am îmbarcat spre Mali. Mda, Mali. Singurul lucru pe care îl știam despre Mali era că am avut o colegă de generală al cărei nume de familie era Mali.

L-am sunat din nou pe T. să îl anunț că voilà, am rezolvat-o, plec în Mali. A fost rândului lui să intre în panică. Ești nebună, cum să te duci acolo?! Că nu trebuia, că nu am cum să ajung la tine, că nu cunosc pe nimeni în Mali să vină să te aștepte, stai să dau telefoane… Eu mă calmasem și am zis să îmi cumpăr vreo geantă nouă cadou, că să îmi incep aventura mișto. Și, stai liniștit, că din Mali am zbor spre tine dimineața la 6, ne vedem mâine la micul dejun.

Ceea ce am și făcut, dar a fost un pic mai complicat decât spusul.

M-am îmbarcat câteva ore mai târziu într-un airbus uriaș în care ne-au pulverizat cu niște spray gen de gândaci și apoi ne-au servit cu șampanie.

Tipul de lângă mine, negru ca toți africanii, m-a întrebat ce caut în Mali. Omul avea dreptate să nu înțeleagă, eram îmbrăcată ca o doamnă de oraș și singura femeie albă din avion, cu excepția personalului de bord. I-am povestit neajunsurile mele.

Dar viză de Mali aveți?

Păi îmi trebuie? Păi da, madam, cum să nu. Atunci n-am. Aveam viză de Benin și atât. Oricum, eu de colo, daca mi-ar fi trebuit, nu mă lăsau să urc în avion. Lăsați, madam, că vă ajut eu.

Am aterizat în Bamako la ora 23:00. Am coborât din avion pe o pistă care arăta ca parcarea de la Kaufland. Aerul nu era aer, era un fluid dens și opărit. Am simțit că mi se face rău instant. Că mă sufoc. Am pornit pe jos, pe pistă, spre aeroport. Am ajuns într-o cameră cât sufrageria mea de acasă unde oamenii stăteau la coadă la control pașaport; la jumătate de metru pe lateral se învârtea o bandă de bagaje cam cât un colac de copil. La doi metri mai încolo, puzderie de oameni, copii, bătrâni, se înghesuiau să te ajute cu orice puteau contra unui bacșiș.

Haideți să vedem cu viza, îmi zice noul meu prieten vecin de loc. Și mă duc.

Bonsoir, bonsoir, eu: stiți nu am viză, sunt în tranzit până mâine dimineață. Nu-i nicio problemă, madam, vă reținem pașaportul până la plecare și veniți să îl luați înapoi când vă îmbarcați.

Îmi rețineți ceeee?!

Atâta lucru știam și eu de prin filme că prin țări așa străine nu lași pașaportul nimănui, ori ești pierdut.

Păi nu vi-l dau, eu de colo, nu pot sta aici fără pașaport. Nu există altă soluție?

Există, dar e pe bani, vă punem o viză de 30 de zile.

Haleluia! Bani aveam, măcar atât.

Cu viza caldă pe pașaport, ajutată de noul meu cel mai bun prieten colegul de zbor, mi-am recuperat bagajele și am ieșit din aeroport. Care aeroportul era un fel de autogară din România. Nici nu am apucat să pășesc afară că m-au împresurat cam un miliard jumătate de africani: madame taxi, madame hotel, madam d-asta și d-ailaltă.

Fac pipi, am zis. Am nevoie la toaletă.

Uite-o colo, îmi arată niște puști. Era, practic, WC-ul bunicilor mei din fundul curții de la Bărcănești, dar mai murdar. Lasă, fac pe mine, zic.

Îmi scot, deci, o țigare, și încep să ticluiesc planul. Aveam instrucțiuni precise de la T.: dacă te întreabă cineva, mergi la soțul tău care te așteaptă în Cotonou, nu mergi singură nicăieri, nu părăsești zonele păzite de poliție, cumpără apă în sticlă, nu mânca nimic, ține la îndemână bani mărunți să plătești pentru ajutor.

Am pornit, astfel, cu un alai de puști după mine care îmi cărau bagajele, către zona de Plecări a aeroportului. Tu, silteplè, cumpără-mi o sticlă de apă și tu o cartelă preplătită pentru celular, mersi. Le-am dat un pumn de euro. Începuse să îmi placă situația. Eram singură în Mali și mă descurcam.

Zona de Plecări a aeroportului erau o sala mare și murdară, cu două rânduri de scaune, toate ocupate, o tonetă pe care scria Birou informații (despre ce, oare, mă întebam?) și un chioșc de ziare care afișa niște reviste cu Janet Jackson pe copertă care datau de pre vremea când eram eu la liceu.

Copii au venit la mine cu sticla de apă, o cartelă SIM și restul. Da, cu restul. Le-am lăsat banii și am sunat la T. Alo, eu sunt. De unde suni, nebuno? Din Mali. Cu ce telefon? Cu al meu. Al cui e numarul? Al meu. A început să râdă: ți-am zis eu că o să te descurci! L-am simțit că se relaxează. I-am zis să meargă să doarmă că ne vedem dimineață. După ce am ajuns, s-a îmbolnăvit. De grijă. A zăcut două zile. Pentru mine, însă, aventura abia începuse.

I-am dat doamnei de la biroul de informații 5 euro să îmi vadă de bagaje. Mi-a dat o chitanță scrisă de mână pe o hârtie care semăna cu cea cu care se împacheta marmelada la calup pe vremea Nefericitului și m-a invitat să mă întind pe salteaua ei, la răcoare. Era singurul spațiu climatizat din zonă.

M-am băgat în vorbă la țigare cu doua franțuzoaice care zburau spre Paris, fuseseră în misiune de voluntariat. M-am împrietenit și cu băiatul de la chioșcul de ziare care mi-a făcut rost de cafea fierbinte. Spre dimineață, pe la 4, m-a strecurat în zona de Protocol a aeroportului, unde am putut merge la baie și unde am dormit vreo două ore întinsă pe scaunele de acolo.

La 6 dimineața a venit să mă anunțe că s-a deschis check-in-ul pentru zborul meu, m-a ajutat cu bagajele și ne-am luat la revedere. I-am dat ultimele monede de euro pe care le mai aveam și a refuzat. Am insistat scuzându-mă că sunt prea puțini. Ajung pentru câteva zile, a raspuns. Atunci, te rog, acceptă-i. I-a luat. Mai toși angajații din aeroport îmi zâmbeau. Pe rând, stătusem de vorbă cu aproape fiecare. Erau curioși ce naiba căuta o muiere singură și albă pe acolo. Îmi spuneau italianca din cauza pașaportului cu care călătoream. Eu nu le ziceam în niciun fel dar prinsesem drag de ei și de omenia lor.

Am plecat de acolo zâmbind. Până la urmă nu fusese așa rău să pierd avionul.

Două ore mai târziu mă întâlneam cu T. Avea cearcăne mari. Nu dormise toată noaptea. Eu eram fericită că eram tocmai în Africa. Și îmi adusese flori. Un buchet mare!

Ți-ai adus rochia de mireasă? m-a întrebat.

Aeroportul Senou, Bamako. Salon VIP.

*

M-am cazat la Hotel du Lac, într-o cameră cu vedere la ocean. Niciodată până atunci nu avusesem parte de vedere la ocean, la niciun ocean. La linia orizontului se vedeau nave comerciale trecând în șir, una după cealaltă, ordonate, cuminți.

Africa, văzută la lumina zilei, era cum îmi imaginasem, dar mai mult nu. În oraș toate clădirile în stil colonial erau ponosite, scorojite, pline de igrasie. În multe cartiere, printre blocuri la fel de slinoase, se îngrămădeau cotețe. Cotețe în care trăiau oameni. Lumina era incredibil de puternică. O lumină mare, atotcuprinzătoare. O lumină de care ți se face un dor infinit după ce pleci de acolo. Pe care nu o mai regăsești nicăieri și după care tânjești bolnăvicios, fără să îți poți explica de ce.

Traficul era infernal. Mașini vechi, Toyota în majoritate, și motorete. Multe motorete. Atât de multe încât acolo, în capitală, benzina se vinde in bidoane de plastic, damigene sau chiar sticle de coca-cola.

Hotelul meu, deși de 3 stele, avea un aer luxuos. Ușier, lifier, tot tacâmul. Abia mai târziu am înțeles că în Benin existau oameni care se ocupau cu chestii mici cum ar fi ținutului locului de parcare. Adică stăteau acolo cât era ziua de lungă să se asigure că locul tău de parcare rămâne liber în schimbul unei mici sume de bani. T. avea un om d-ăsta, în fața blocului unde locuia, îi ținea locul liber.

La început refuzasem ajutorul acestor oameni dispuși să te scutească de orice efort, să deschizi o ușă sau portiera mașinii, să tragi scaunul la masă, să îți întinzi prosopul pe sezlongul de la piscină… Nu voiam să îi umilesc. Nici vreo aristocrată nu sunt. Dar T. mi-a explicat că în felul ăsta îi lipseam de singura lor sursă de venit și că trebuia să mă las ajutată dacă voiam să îi ajut pe ei, dându-le de fiecare dată un mic bacșiș.

În Africa totul se reduce la foame. Aproape totul. Oamenii se trezesc dimineața cu un singur scop: să bage ceva în stomac până seara. Merg pe stradă cu spatele îndoit, ochii negri și mari sunt făcuți din materie lichidă de tristețe.

Am văzut bărbați dormind pe capotele mașinilor parcate în stradă, doar să nu fie pe jos. Copii care în toiul nopții, când eu mă întorceam la hotel, periau străzile de nisipul adus de vântul dinspre ocean cu niște mături de două ori cât ei.

Trecând pe acolo realizezi că lumea aceea funcționează după niște reguli diferite, altele decât ale tale. Totul se reduce la supraviețuire. La necesitățile primordiale: hrană, adăpost.

Și te resetează. Africa este o palmă peste față, o palmă puternică. Te simți vinovat, deși nu ești. Te simți impotent. Te simți sătul. Te simți norocos. Privilegiat doar pentru că te-ai născut în alt loc, nu acolo. Africa te obligă cumva să fii onest cu tine, cu necazurile tale. Că s-a stricat centrala. Că ai pierdut autobuzul. Că ai primit un e mail idiot. Că nu ai spațiu suficient pentru toate cîte posezi în casa ta de 100 de metri pătrați.

Așa m-a scuturat pe mine Africa, până în miezul ființei. Toate suferințele mele au devenit ridicole. Toate lipsurile mele. Toate nopțile nedormite, toate gândurile și îngrijorările. Nimic nu mai avea sens.

*

Cîteva zile mai târziu T. m-a dus la plajă la ocean. Știa că îmi doream mult.

Pe drum am întâlnit o femeie care vindea nuci de cocos. Avea fața tăiată, cicatrici oblice pe ambii obraji. Ne-am oprit să cumpărăm și noi nuci și am întrebat ce pățise. T. mi-a spus că semnele și le fac singuri. Să nu se prindă de ei vrăjile voo-doo. Voo-doo-ul este o treabă foarte serioasă în Benin.

Plaja aceea avea să îmi dăruiască o poveste pe care nici mintea și nici sufletul nu o pot uita. Și nu este o poveste frumoasă, sau este, dar nu este o poveste veselă.

Pe lista mea de dorințe, printre altele, era și scăldatul în ocean. Să văd și eu ce simt, cum e. Ei bine, a fost ca un fel de cafteală. În sensul că abia ce am intrat în apă, m-a luat un val și m-a trântit la fund, apoi m-a răscucit, m-a învârtit și scuturat bine, mi-a umplut chiloții de nisip și apoi m-a scuipat afară. Malul e abrupt, mai abrupt decât suntem noi obșnuiți și valurile mari, voinicești.

Așa că am decis că stau la plajă și mai bine mă uit la ocean decât să mai fac baie în el. Ceea ce, oricum, nu era rău deloc.

În vreme ce stăteam acolo cu privirea pierdută în larg, trece un vânzător ambulant cu iaurt pe băț. T. insistă să iau să gust. Iau, ca să nu refuz și mănânc încet înghețata aceea cam apoasă și insipidă. Dau să arunc ambalajul, dar îmi dau seama că prin apropiere nu era niciun coș de gunoi, așa că îl așez pe masa lângă mine cu gândul să îl arunc la plecare într-un loc potrivit. T. râdea mereu de mine când făceam așa. Tu nu vezi unde ești?!

Câteva minute mai târziu se apropie un băiețel. Un negruț ochios, drăguț cum numai puii de oameni de culoare știu să fie. Să fi avut vreo 4 ani, nu mai mult. Vine spre mine și ia ambalajul de pe masă. Îl încurajez din priviri, convinsă că vrea să îl arunce în locul meu ca să facă un ciubuc. Îl caut pe T. din priviri să îi cer bani, eu nu aveam franci schimbați. Mă întorc spre copil și realizez că băgase ambalajul în gură și îl mesteca.

Știam ce făcea, făcusem și eu ca el când eram copil, mestecam ambalajul de la înghețata Polar după ce o terminam, doar că eu nu o făceam de foame, ci de lăcomie, sau în joacă.

Băiețelul era înfometat. Căuta de mâncare. Căuta resturi. Am strigat după T. Am strigat, dar în sinea mea urlam, ce lume era asta, cum să mănînce ambalaje?! Nu știu dacă știți cum e să vezi foamea adevărată într-o ființă așa mică.

Hai să îi luăm ceva de mâncare, l-am rugat pe T. Nu putem să-l lăsăm să plece cu burta goală. Mi se pusese un nod mare în gât. Nu era niciun restaurant prin apropiere.

Noroc că a apărut o doamnă cu un lighean pe cap. Vindea ouă fierte. Nu mă întrebați de ce, poate că africanii mănâncă ouă fierte la plajă în loc de porumb fiert .

I-am curățat un ou și i l-am dat. Copilul a zâmbit. Nu din gură, că era ocupată. Din ochii aceia mari care dintr-o dată s-au umplut de bucurie, bucurie adevărată cum numai copiii știu să simtă. I-am mai dat câteva și la el. Nu știu dacă s-o fi săturat, nu am schimbat o vorbă, nu l-am întebat nici cum îl cheamă, nici al cui era. A plecat așa cum venise.

Azi, când mă gândesc la Africa, mă gândesc mereu și la el. La ce m-a învățat. Că nu îmi lipsește nimic. Că nu mi-e foame. Că pentru mine un ou fiert nu a însemnase niciodată nimic până atunci.

*

Zilele s-au scurs rapid. Diminețile le petreceam la piscina hotelului, când T. era la serviciu, după-amiaza plecam să ne plimbăm iar seara stăteam pe terasa hotelului cu vedere spre port și Pont Neuf sau acasă la el, cu băieții.

Locuiau într-un apartament care ocupa tot etajul. Locul era nezugrăvit cu anii, rustic, dar nu în sensul elegant, ci în sensul spartan. O doamnă de culoare le făcea menajul și gătea pentru ei toți. Probabil acasă nu aș fi frecventat un loc ca acela, dar acolo era altă lume, alte reguli. Oamenii se aștepatu să strâmb din nas la mizeria din jurul meu, la sărăcie , la gălăgie… Eu însă eram încântată, vrăjită. Ne așezam la o masă mare, cu scaune desperecheate, o mușama plină de tăieturi și mâncam la grămadă salată și cartofi prăjiți, frigărui de pui sau pește prăjit, lipie și măsline, omlete uriașe.

Băieții mă luaseră de soră, îmi alegeau bucățile cele mai bune, T. mă hrănea ca pe copii, cu furculița lui. Seara urcam pe bloc, aveau acolo un fel terasă, puneau muzică de-a lor, aerul era răcoros, stăteam întinși pe saltele vechi de pat și sporovăiam. Îmi povesteau din copilăria lor, din timpul războiului, despre cum adunau fier vechi și îl vindeau vânzătorului ambulant, exact cum făceam eu cu sticlele și borcanele, să fac rost de bani de eclere. În depărtare se auzea chemarea muezinului de la moschee, vedeam luminile orașului și podul de peste râu. Aș fi stat acolo o veșnicie și încă un pic, să fi avut camera mea de hotel răcoroasă cu vedere la ocean, diminețile la plajă și serile pe terasă, la infinite taclale și povești, cu paharele mici de ceai și narghilele cu miros de măr.

În ultima zi m-au dus la Ouidah, la cea mai mare plajă pe care o văzusem eu vreodată, cu cel mai albastru cer și cel mai albastru ocean, pustie, populată de mii de crabi minusculi, cu urme mari, mari de valuri care se spărgeau spumos într-o liniște de pe altă planetă. Am trecut pe un drum roșu, nisipos, mărginit de statui cu mulți șerpi (ceea ce nu prea îmi plăcea și ei rîdeau de mine), pe lângă un sat cu casuțe dărăpănate din paie (paillote), construite direct pe plajă la umbra palmierilor. Oamenii își vedeau de viața și de sărăcia lor într-un peisaj care mie mi se părea rupt din rai și pe care ei, cel mai probabil, nici nu îl observau.

Soarele african ardea, lumina era orbitoare, m-am plimbat cât m-au ținut picioarele în lungul plajei alungând crabii care păreau urme de pași, dar nu știu ai cui, că eram doar eu pe acolo. Am dat de o barcă lăsată în buza apei, singură, fără năvoade, nu știu ce alt rost putea avea acolo altul decât să o găsesc eu, să fac o fotografie și să nu o uit toată viața.

Seara am plecat. Băieții m-au condus cu toții la aeroport. La hotel mi-au pregătit o cină de adio cu pești și crustacee simandicoase, cu mango congelat de mâncat cu lingurița, cum îmi plăcea mie. Am primit o pereche de cercei de aur ca dar de plecare din partea lor, cerceii urîți, dar minunat gestul. Pe unii dintre ei aveam să îi revăd acasă, în Liban, ori în timpul vizitelor de la Berlin sau în Italia. De alții aveam să nu mai știu nimic, doar că au fost minunați cu mine și că mi-au dăruit, printre alte lucruri, amintirile acestea.