Cafea la ibric

Într-o lume de fițe occidentale descreierate, ori ipocrite, ori pur și simplu stupide (antivax, vegetarianism, veganism), de chefs și platinguri, eu cred în cafeaua la ibric.

Există o plăcere a lucrurilor tale, a modului tău de a fi în asonanță cu rădăcinile care au crescut înainte ca tu să te fii născut fizic, cu pământul pe care calci, cu cerul care te-a luminat ziua și adormit noaptea. O armonie a elementelor chimice din care tu și lumea ta sunteți făcuți.

Nu mi-a plăcut niciodată cafeaua espresso. Nu am nimic cu ristretto-ul, latte, cappuccino, 3 in 1 nesscaffe și altele. Pentru mine, însă, cafeaua are un sens narativ, o taină a ei, un sens în parfumul pe care îl poartă.

De fapt, mie mi-au plăcut întotdeauna lucrurile care au sens, armonizate la sine.

Îmi plac, spre exemplu, dulcețurile și gemurile. Visez la o vreme în care voi avea timp să învârt în cazane cu bulbuci și aburi dulci, la rafturi ordonate de borcane și borcănele, la după-amieze cu o farfuiuță mică servită lângă un pahar rece de apă și discuții la o ceașcă fină de cafea în care sorbiturile lasă urme pe interior ca inelele arborilor care îmbătrânesc.

Visez la casa mea albă, cu ușa roșie, împrejmuită de un gard negru și o grădină mică, cu tufe de bujori și hortensii și de lavandă. La duminici aplecată din șale, cu nasul în pământul proaspăt răcăit cu mâinile în vreme ce încerc să țin departe cățelul care strică tot.

Îmi place să îmi reglez pasul după timpuri vechi, după ritmuri vechi care îmi domolesc bătăile inimii și gîndurile.

Îmi place să învărt cu lingurița în ibric, când cafeaua devine corpoasă și începe să se umfle în sine, să reziste gestului învâtirii doar un pic, ca o femeie care vrea dar preferă să nu te prinzi imediat de asta.

Îmi place să simt pe limbă granulele mici de cafea care nu au apucat să coboare pe fund, amețite încă de linguriță ca o fată abia sărutată.

Îmi place să îmi însoțesc orele cu cana lângă mine, să ne oprim și eu și ea și să ne gândim la vreo prostie de-a noastră, lucruri mărunte de-ale vieții, fără ca alții să ne bage în seamă.

Nu înțeleg plăcerea strict funcțională, de o clipă, a cafelei ristretto, care altceva nu poate face decât să îți ajute digestia. Ori chestiunile vieții nu se digeră așa, dintr-o gură. Cafeaua la ibric, în schimb, te obligă să te oprești, să stai de vorbă cu ea, să îi explici, ca la doctor, unde te doare, sau ca unui iubit, unde îți place mai tare.

Nu înțeleg sensul lucrurilor instante, care nu cer pregătire, un pic de așteptare, micul chin al presimțitului în sensul cronologic al timpului, adică al antesimțitului. Nu înțeleg relațiile instante, de tip ristretto, fiziologice, nici bucatele instante ajutate de reacții chimice rapide lipsite de poveste, nu înțeleg fuga, alergatul continuu, trăitul comprimat într-o gură de ceva, dintr-o mică ceșcuță spălată la 90 de grade într-o mașinările care nu are gestul iubitor al mâinii care vindecă eliminând urmele de murdărie.

De aceea prefer cafeaua la ibric, pentru că mă obligă să aștept să fiarbă apa, să se dizolve aroma în straturile înfoiate de caimac (cât de frumos suna: caimac. A vremuri vechi românești încurcate de ițele istoriei.) și apoi, încă un pic, să coboare particulele mici, dezbrăcate de aroma abandonată în apă, pe fundul cănii și încă un pic să se răcească, să nu îmi frigă limba…

Că uneori așa facem, ne grăbim, și ne frigem. Da.