Cuvintele

Eu sufăr de cuvinte.

Cuvintele sunt precum aburii alcoolului. Te fac să uiți realitatea, ori o dichisesc frumos, fix după gustul tău.

Cuvintele sunt ca Jokerul din cărți, ele pot înlocui tot ceea ce îți lipsește, sunt mai afrodisiace ca mâncarea, mai amețitoare decât șampania, excitante, psihedelice… Prin cuvinte poți și să iubești mult, și să urăști. Poți să înveți, ori să uiți. Poți să pleci sau să stai. Să nu faci nimic făcând de toate.

Nu cred să mă fascineze și ambeteze ceva mai mult decât forța hipnotică a cuvintelor.  Nu degeaba G. a lansat urletul Etilisticăăăăă!!!,  parafrazându-mă, în urma evoluției dansante de dinaintea examenului de Stilistică. Că și ăsta tot un fel de beție este.

Nu mă îndrăgostesc de portofele, însă îmi pică cu tronc cîte un purtător de vocabular.

Mi se întâmplă repetat, mă îndrăgostesc de sensul frazei, de ingeniozitatea unei metafore, de cuvintele cele mai simple, îmi plac vocativele (frumoaso, iubito, zâno, fă, blestemato…).  Într-o perioadă eram fascinată de cuvântul preaiubită, după care așa am tânjiiit!… și care mi-a fost dăruit apoi, dar în altă  limbă. Mă pierdeam când T. îmi spunea ammore (într-o limbă care nu era a lui) cu m-ul dublat, de parcă voia să zică te iubesc de două ori  pentru că o singură dată nu ajunge.

Îmi plac cuvintele uitate precum preabine ori bunăoară, îmi plac cuvintele românești pentru că au gust de mămăligă, de acasă, îmi plac cuvintele intraductibile pentru că închid în ele prea mult sens, imposibil de redat și atunci ele trebuie să fie povestite, pe lung,  îmi plac cuvintele care se umplu de sens doar pentru că sunt spuse de o persoană iubită (vezi cărnos ori îngeri), îmi place când cuvintele se încarcă de sens precum albinele de polen (ați văzut vreodată o albină tăvălită în puful polenului?) sau atunci când sunt puse pe muzică (dacă tu ai dispărea, fi-ți-ar moartea numai viață…), sau când se descarcă de orice sens după ce le repeți o dată, de 10 ori, de 100 de ori, îmi plac cuvintele capabile să dea nume înțelese lucrurilor de neînțeles, îmi plac cuvintele pentru că sunt capabile să închidă în ele lumea și ceva în plus.

Îmi plac cuvintele gustoase, de care îți lasă apă în gură (cireșe), sau cuvintele care sunt nume de lucruri dar și de amintiri, de anotimpuri, diferite da la o ființă la cealaltă. Mă gândesc la zmeură, de exemplu.  Zmeură transportă direct într-o zi de vară uscată și prăfuită, cu picioarele goale, gura uscată, și simt cu strivesc cu limba de cerul gurii fructele zemoase și nasul mi se umple de parfum…

Îmi plac cuvintele cu iz magic: ursită. În sensul de femeie desemnată de destin.

Îmi plac vorbele țărănești, dulceața de pâine pe care o conțin (maică).

Îmi plac împreunările nebune, neașteptate, ca o pozițe de amor care îți taie respirația.

Îmi place claritatea altora (limpede). Și cuvintele inventate (de Brumaru).

Iar când îmi este dor de cineva, mai presus de orice, de orice,  îmi este dor de cuvintele sale…

mia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s