Paris

Când pleci la Paris, parisul tău, trebuie să știi sigur mai multe lucruri.

Eu, spre exemplu, am știut dintotdeauna că vreau să ajung acolo primăvara sau toamna.

*

Era aprilie acum trei, patru sau o sută de ani, nu ma știu exact; metroul alerga spre noapte iar noi vorbeam, trăncăneam. Nu știu despre ce. Nu mai știu aproape nimic despre vacanța mea la Paris. Amintirile s-au comprimat în senzații și flash-back-uri pe care îmi este aproape imposibil să le pun în ordine.

La Tour Eiffel am ajuns pe întuneric, în seara sosirii. Am fugit imediat ce am lăsat bagajele în hotel. 

Unde mergem?

Oriunde, habar nu am.

Este modul meu de a provoca evenimentele la întrecere.

Turnul împletit din metal e mult mai frumos noaptea, când turiștii s-au dus, vânzătorii ambulanți de roze și șampanie la fel, când nu se mai stă la coadă și Parisul ți se pune la picioare pe întuneric. Acolo la înălțime e liniște și bate vântul. Te iei simplu în brațe și taci.

Nu știu cum făcea, dar reușea mereu să îmi construiască tot felul de scenarii despre care știa că la un moment dat voi scrie, imagini polaroid în mișcare, mici bijuterii care după ani devin momente cheie, cele despre care să spui că au fost fericite.

Întorși în zona hotelului, pe lângă Piața Bastilia, ne-am întortochiat prin străduțe mici; am dat de una caleidoscopică în care se regăseau toate continentele lumii, cu bucate asiatice sau mexiane sau arăbești, reggaeton ori rap, mirosuri de toate felurie și oameni le fel.

Ne-am oprit spre miezul nopții într-un locușor pe colț, unde am băut prosecco de bun venit la Paris și am mâncat paste cu busuioc și roșii.

La Notre Damme am fost mai întâi singură. Mi-a plăcut mai mult parcul din spatele catedralei, cu copacii tunși cuminte și cireșii japonezi înfloriți.

Mai târziu în aceeași zi aveam să mă întorc și cu el, pentru încă o tură. Am dansat în stradă, îngânând la vie en rose, ne-am întors în parc și mi-a făcut fotografii în pelerina siclam care se asorta cu florile din copaci.

Apoi am traversat Sena pe podul îndrăgostiților unde am făcut legământ mincinos de iubire și noi, semnându-ne pe un lacăt cu poreclele noastre, mi-a cumparat o fotografie de la buchiniști cu doi amanți sub o umbrelă, ne-am plimbat așa cum doar iubiții știu să se plimbe, fără direcție, fără scop, pentru că direcția care contează se află acolo, în mîinile împreunate.

Am coborât în buza Senei, ne-am așezat direct pe pietrele mari, cu picioarele atârnate deasupra apei și a vaporașelor care circulau în sus și în jos și am băut o sticlă întreagă de șampanie în vreme ce turiștii din vaporașe mi se holbau sub rochie. Râdeam, amețită, și mă gândeam ca la Paris chiar așa trebuie să fie, cum simțeam eu atunci.

Ne-am sărutat pe străzi, prin metrou, prin camere de hotel și în restaurante.

Am mâncat fondue și fripturi de vită în sânge, căpșune și macarons.

La Louvre am mers să văd piramida din curtea interioară. Atât mă interesa. În grădina Tuilerie ne-am așezat pe scaunele verzi din fier și am pozat rațele, m-a dat în roata panoramică, să văd de sus Les Champs-Élysées și am pornit apoi din nou fără țintă.

Am dat de podul Alexandre III și nu știu de ce, abia atunci, am simțit că am ajuns la Paris.

La Montmartre m-am plimbat prin magazinele mici de suveniruri, am mâncat un sendviș pe scările catedralei Saint Denis care mi s-a părut urîtă și cenușie dar orașul era acolo, în fața mea, tot, cu turnul său și bulevardele ca niște linii groase trasate pe o planșă de desen, cu acoperișurile verzi sau gri și clădirile bejulii scoase direct din cărțile copilăriei mele.

Apoi m-a ajuns din urmă și el, ne-am întâlnit la Moulin Rouge unde nu am făcut nici măcar o poză, i-am arătat cafenelele și magazinele de brânzeturi și fructe, caldarâmul străzilor și clădirile pitorești, am oprit într-o mică piață, la un bar cu măsuțe rotunde și am băut vin roșu din pahare mici, ascultând artiști de stradă la umbra copacilor mari. Vântul bătea ușor și eu simțeam că nu am treabă, că m-am oprit, că e bine să te oprești prin locuri noi și să te încarci de ele.

Nu-mi amintesc multe altele, decât că la un moment dat l-am pus să-mi scrie în carnetul de călătorii toujours. Era, bănuiesc, o promisiune de iubire pe care niciunul nu a respectat-o.

Că îmi arăta pe youtube filmulețe cu un actor preferat de el, un actor de comedie, și că râdeam rostogolindu-ne în pat.

Îmi amintesc că am dansat și la metrou și că într-o seară, la cină cu colegii lui, i-a spus unuia dintre ei arătând spre mine ea e. o iubesc.

Mă voi întoarce la Paris, cândva, când voi fi așteptat destul. Sau poate mâine, cine știe.