Nisa și Coasta de Azur

Știți senzația aceea de imediat după o călătorie când sunteți acasă dar parcă locul de unde ați plecat se află aici, după ferestra închisă a casei, la câțiva pași mai încolo?

Pentru mine este așa întotdeauna. Iau locurile după mine și nu le mai pun la loc niciodată. Mi le aduc acasă. În seara asta am impresia că de-aș coborî scările, aș ieși din curte și aș da colțul străzii, m-aș regăsi la Nisa. Că marea e doar un picuț mai încolo, vălurită și parfumată, după gară, aproape că o simt. Că guguștiucii mei sunt albatroși.

Nisa este un loc frumos. Un loc frumos de plecare. Nu e un loc de stat. E un loc de luat la picior, de descoperit, de iubit ca pe o amantă și de părăsit. Nu i-am simțit poezia. Decât în orașul vechi. Ce e vechi are întotdeauna ceva de povestit. Doar că povestea Nisei suna a Italia, arată a Italia, mănâncă precum Italia.

Old town

Nisa nu mi-a fost loc nou. Doar clădirile și trecutul său art nouveau. Balcoanele împletite din fier, mandarinii și florile agățătoare, teii înfloriți. Orchestrele care cântau charleston seara pe la terase. Cupolele cu solzi colorați și forme de sâni. Și dunga bleau a mării, incredibilă, ca un machiaj din anii 80.

Nisa are castele care nu mai sunt. Aflii asta, de exemplu, când te urci sus, pe „colina castelului” și îți dai seama că nu e niciun castel, că nu mai e, adică. E ca în poveștile de dragoste, cântecul împărțit cu cineva rămâne al său chiar și după ce nu mai e, ceva se înnoadă și nu se mai deznoadă niciodată. La fel și castelele Nisei, bântuie în numele locurilor provocându-te să ți le imaginezi.

Gradina castelului care nu mai e

Nisa are și oameni care citesc cocoțați pe ferestre. De zici că ești într-un film. De autor. Eu mă pregătisem să mă las surprinsă, dar nu așa. A fost ca atunci când aștept Moșul și nu știu dacă vine, nici ce aduce. Ori, în cazul fotografiei de mai jos, Moșul nu doar că a venit, a mai și exagerat cu surprizele. Poate că marea Nisei ori balcoanele ei din dantelă, Negresco, promenada ar merita mai multe aplauze, dar dacă mă întrebați pe mine, amintirea cea mai furmoasă asta e.

Bine, a mai fost și întâlnirea cu omul invizibil. E un tip discret. Dar cam lasă încălțările pe unde apucă. Mi s-a cam părut genul interesul-poartă-fesul. În sensul că vrea bani dar dă cam puțină atenție. Aș fi schimbat cu el vreo două vorbe. Doar că nu prea am reușit să-i descifrez expresia feței dacă ar vrea și atunci am renunțaț.

Omul invizibil știe românește

Descoperirile adevărate, însă, la faci părăsind Nisa și urmând linia coastei. Toate poveștile pe care le auzim despre Monaco și Monte Carlo, spre exemplu. Povești cu prințese adevărate, cu bogății inimaginabile, lux… Vreau să zic, surpriza e că locurile astea sunt, în realitate, insipide și mute. Mie una mi-a plăcut pelicanul poposit pe zidul de piatră și submarinul galben, cel original, submarinul lui Costeau și al Beetleșilor. E unul și același, printre altele. Lucrurile astea chiar știu povești, nu ca Monaco, plin de bărci lucioase, de clădiri înghesuite și turiști lipsiți de entuziasm.

The Yellow Submarin

Dacă ești în căutare de povești adevărate, însă, Franța nu dezamăgește. La Eze, spre exemplu, am trăit sentimentul de basm. Sau fantasy, dacă preferați. După fiecare colțișor de piatră mă așteptam să dau de un pitic, un hobbit ori o zână. O învârteală în cerc pe străduțe veeeechi, ziduri groase pline de flori (se află acolo, printre altele, o fabrică de parfumuri), mici magazine sau hoteluri cu reclamele pictate de mână pe plăci de metal, uși care păreau a duce spre Țara minunilor a lui Alice și oameni mulți, din toate colțurile lumii, cu aceeași expresie încântată pe chip.

Eze

Mai târziu, în aceeași zi, am descoperit alt loc care, de data asta, părea făcut să te oprești o vară întreagă și să scrii o carte: Antibes. Aș vrea să vă povestesc Antibes, piețele cu ulmi, liniștea, culoarea intensă a mării pătată de uriașe yachturi albe, sentimentul că acolo probabil e mereu vară, mereu vacanță, dar locul ăsta este unul în care vreau să mă întorc, să îl pipăi pas cu pas, să îl stau mai mult, să îl curtez și apoi să îl fac al meu. Să scriu despre el de acolo, din el.

Antibes

Ideea e că plecând de acolo ai sentimentul că viața e complet de-n-doaselea, că vacanțele ar trebui să fie mult mai lungi, că vremea ar trebui să ne-o petrecem cu ochii pierduți în mare și burta la soare, că spiritul nostru nu e făcut pentru rutină, că esența noastră este de praf de stele și că destinul ăsta ar trebui îndeplinit, că vacanța ar trebui să dureze unsprezece luni, că avem prea puțin timp de visat, de citit, de scrijelit mesaje pe ziduri, de construit castele din nisip, că nu ar trebui să ne ajungă toate șervețelele din toate cârciumile lumii să scriem povești care dau pe-afară din noi. Că trenurile și avioanele ar trebui să te ducă doar în locuri de vis, să fie interzis să revii, singurul lucru permis fiind să trăiești din stupoare în stupoare…

Norocul meu a fost că pe drumul înapoi spre realitate am trecut și prin Saint Paul de Vence, rezidență, și el, de creaturi fabuloase, minuscule, unde își au rostul cuvinte precum licurici, magie, râset, vis, poveste, tei, liniște, inspirație… În plus, mi-a bandajat dorul de Provența mea de anul trecut, prin culori și miros. Saint Paul m-a catapultat în vacanța de anul trecut, în sentimentul de prea mult frumos pentru un singur suflet și m-am simțit acasă, am trăit sentimentul acela al regăsirii pe care oamenii îl au în locurile care le seamană, nu neaparat pe afară, cât, mai ales, pe dinăuntru. Aș putea publica aici toate fotografiile făcute în Saint Paul și tot nu ar fi de ajuns. De aceea am ales-o pe prima și cine mă cunoaște va întelege de ce am spus că locul ăsta îmi seamănă.

Saint Paul de Vence

S-a întâmplat apoi că Nisa s-a simțit provocată și a vrut să îmi arate că știe să viseze și ea. În a cincea zi de vacanță și-a dischisit marea de am zis că îmi crapă inima când am vazut-o. Ticăloasa știa că îmi ținusem ziua aia să merg la plajă, sigur a făcut-o special.

Le Beau Rivage

Pe seară, apoi, a aruncat în mine cu piețe luminate, muzică la terase și farfurii doldora de parfum de pește, ca un iubit care își acoperă amanta de atenții numai să nu îl lase.

Piața Massena

Pentru că locurile, să știți, vă văd și ele. Nisa, spre exemplu, am auzit-o eu spunând că a venit la ea una, Maria, cam năzuroasă, că ea, vezi Doamne, vrea povești și alte temenele, de parcă nu e suficient ca un loc să fie, pur și simplu, să aibă magazine și castele inexistente și cascade și mări.

Ne-am împăcat la final și i-am promis că mă întorc să o salut, într-o vară alta decât asta. Ne-am spus au revoir din vârf de degete, prietene de acum. I-am dat sms când am ajuns acasă, să știe că sunt bine.