oameni nucă

Mă uit la el și-mi vine să-l cojesc.

Are ochii rotunzi cu o sclipire de șag, uneori. Mai ales când stăm la masa din bucătărie. Și scoate limba la mine. Doar puțin, doar o clipă. Mă ține adesea de mână, aproape că nu îmi dă drumul. Și mă sărută mult.

Eu mă uit la el și aș vrea să-l cojesc, să ajung la miez.

Unde ești? mă întreabă imediat ce privirea mi se pierde.

Are ceva. Nu știu să zic ce. Uneori mi-e teamă că fac treaba aia pe care o fac mereu cu oamenii: îi fac frumoși punând de la mine, ca o vânzătoare prea generoasă la cântar, „să fie”.

De-aia l-aș coji, până la miez, ca pe o nucă verde. Să-l deslușesc.

Mai întâi aș înfige unghiile, de la mâna dreaptă, să zicem. Aș face mai multe tăieruri mici pe care apoi le-aș uni, cu migală, simțind cum mă pătez de seva care ustură puțin, apoi aș ajunge la scoarța lemnoasă și aș curața-o cu grijă de firicele subțiri de pe interior, aș întoarce nuca golașă pe toate părțile, cum face el cu mine când mă iubește și aș privi fiecare crestătură, apoi aș băga-o așa, încă umedă de cuclușul verde, în gură și aș sparge-o în dinți scuipând aschiile mici de coajă și gustul amărui și aș coji-o cu grijă până la miezul alb, plin de circumvoluțiuni, pe care l-aș dezpielița cu grija cu care arheologii curăță starturile de pământ de pe comorile lor greu de descifrat.

Aș vrea să-i știu secretul. Știu că are unul. Singurătatea lui seamănă cu a mea. Nu ne-am găsit întâmplător.

Pe unii oameni îi cunoști, în vreme ce pe alții îi recunoști. Noi ne-am recunoscut. Sunt sigură, pentru că știu că el mă vede. Ca pe o ferestră iluminată din interior noaptea. Îmi simte vibrațiile interioare.

Are ceva. Nu știu ce. D-aia l-aș coji ca pe o nucă.

Probabil aș găsi o rană. Sau o cicatrice. Un fel de dor care seamănă cu dorul meu. Deși eu și el nu semănăm deloc, dar parcă venim din același trecut, din același loc. De parcă am avea același secret. Aceeași frântură interioară.

Ne-am întâlnit într-un mod banal, aproape trivial. El avea o gură frumoasă, cu dinții perfect aliniați, mai puțin unul de jos, care e strâmb cât să întregească perfecțiunea gurii. Eu aveam… nu știu ce, cred că aveam ceva ce îi trebuia lui neapărat, dar nu știu ce. Un gol la fel cu al lui, poate.

Și acum vreau să îl decojesc. Să-i scobesc straturile.

I-aș pune întrebări, dar nu vreau. Nu prea vorbim. Deși vorbim des. Nu ne spunem lucruri. Uneori el mă privește așa, ca și cum, vorba poetului. Și-mi păzește privirile, am mai spus. Din afară e ca și cum nu s-ar petrece nimic, ca în casele acelea care te fac să te întrebi dacă sunt, oare, locuite, căci pare că da, deși nu se vede nimeni, niciodată.

La fel și noi. Suntem așa, ca o casă a cuiva care pare că nu e acasă, dar este.