Gânduri nescrise în căutarea magiei pierdute

Am dus multe gânduri la culcare fără să reușesc să le aliniez frumos aici, în Trebuchet. Obosită, îmi promiteam că mâine, la serviciu, ori cum mă întorc acasă, dar nu. Anul ăsta nu mi-a lăsat mult răgaz de scris. Așa că gânduri nenumărate s-au ofilit, ca puse într-o glastră în care nimeni nu a avut timp să toarne niște apă.

Anul acesta a fost, probabil, unul în care am sădit. Am pus pe arătură ordonat și distanțiat ce va să vină. Ce anume, nu prea am habar, cum spuneam  am rămas cu gândurile neculese. Nu a fost, bănuiesc eu, doar o chestiune de timp ori lipsă de inspirație. Mai degrabă o lipsă de motive de a scrie.

Nu m-aș putea lăuda cu mare lucru anul ăsta. Și dacă nimic nu a fost împlinit, multe altele sau curățat cumva din viața mea. Persoane mai ales. S-au dezlipit de mine natural, fără durere, așa cum se dezlipește un plasture al cărui lipici s-a consumat. Au căzut, practic, din mine. S-au descoamat. Oameni care până nu demult păreau a face parte din structura mea de rezistență. M-am simțit destul de bizar să descopăr că ei erau de fapt o ederă înfășurată des, osmotic aproape, pe scoarța unui pilastru a cărui esență de fapt eram doar eu.

Este reconfortant să simți că poți fără cine nu ți-ai fi putut imaginat vreodată că ai putea. Și este în aceeași măsură înfiorător să ai dimensiunea iluziei autogenerate. Dar și mai grozav este să descoperi cum de fapt ceea ce credeai că alții au făcut pentru tine era doar imagine reflexă a gesturilor tale în ei. Senzația e ca atunci când descoperi trucul magicianului.

Partea tristă e că din acel moment înainte, fără să vrei, vei căuta trucul în orice întâmplare. Ori nu toate întâmplările au truc. Ele pot avea un tâlc. Și ar fi păcat să ajung până într-acolo încât să acuz destinul de plagiat și infinite învârtiri în jurul cozii.

Ceea ce mă bucură e sentimentul că m-am recâștigat, că îmi aparțin din nou, că am gânduri doar ale mele, poate neinspirate, sărace în metafore, dar autentice, netrucate de o prezență ori alta.

Aș putea, în clipa asta, să fac în jurul meu tabula rasa. M-aș putea izola fără să simt apăsare. Nu din razbunare, nici măcar din dezamăgire, ci dintr-un sentiment de profundă nevoie de liniște, de absență de zgomot. Din dorința de a mă detoxifia de orice gând, dorință, idee care nu mi-a aparținut. Tânjesc după un mediu asteptic în care să cultiv pentru un timp ființa din mine înainte de a mă întoarce la lume.
În ultimele săptămâni am descoperit că nu pot citi. Nu pentru că mi-ar lipsi timpul, ci pentru că în mine se aud atât de multe voci și circulă atât de multe segmente de rutină diurnă încat ele nu apucă să fie consumate, digerate, eliminate. Și visez, visez într-una, visez oameni, întâmplări, visez pe episoade de parcă o noapte întreagă nu ar mai fi deajuns. Mă simt arhipopulată, abuzată, ca un dulap care stă să vomite bulendrele aruncate înăuntru în grabă.

Întotdeauna am trăit în cicluri, cicluri sănătoase, în interiorul cărora oamenii intrau în mine, poposeau, se uitau pe pereți ca la muzeu, atingeau pe ici, pe colo, mai făceau câte o poză de amintire, pentru ca apoi, la intervale nedăunătoare, să plece la ei acasă de unde puteau veni iar, și iar, în mine.

S-a întâmplat însă înainte de anul ăsta ca oamenii să intre în mine și să dea cu japca. Nu mi-e teamă să o spun. Cu atât mai puțin rușine. Am aflat în jurul meu cuiburi și cuiburi de ipocrizie, locuri ascunse ochiului, lustruite pe-afară, date cu poze pe facebook, declarații cum că așa și pe dincolo.

Nu mi s-a făcut scârbă. Am simțit compasiune pentru ființele chircite, strivite, lăsate în întuneric, abandonate, vândute lustrului social, regulilor și regulamentelor. Mi-ar plăcea să pot spune că am cunoscut măcar o ființă împlinită, dar nu e așa. Am întâlnit însă oameni cu standarde. Și oameni care falsifică falsurile creându-și reguli proprii după care trăiesc ascunși, mimentizați în mizeria generală.

Aș vrea să vă fac să mă credeți deprimată, să puneți vorbele astea pe seama unei infinite tristeți. Din păcate însă trăiesc doar un bizar moment de luciditate, un fel de revelație în interiorul căreia descopăr că sunt ceea îmi place să fiu, că nu neapărat e ceva în neregulă cu  mine, că nu am făcut alegeri proaste ci doar am ales să sper în ceva care ar fi putut deveni altceva dar nu a devenit. Pur și simplu. De aceea cred m-am dezlipit nedureros de unii oameni și probabil voi continua să o fac, până la esențial (care esențial ar putea fi egal cu zero, dar nu contează atâta timp cât satisface plăcerea călătoriei și curiozitatea aflată la capătul ei.)

Și nu îmi mai este teamă. Pentru că am văzut în mine toate lucrurile pe care le voi putea face. S-a conturat perfect senzația aceea, ca atunci când visez că zbor, că nu trebuie să fac altceva decât să mă împing bine în călcâie…

și să desfac larg brațele.

(scris demult, regăsit cu drag acum.)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s