Eu

Asta îmi doresc cel mai mult. Îmi urez cel mai mult: să fiu eu. Să rămân eu. Să mă schimb doar într-o eu și mai mișto, care să îmi placă și mai și.

Nu este o dorință egoistă. Nu-l poziționez pe eu la antipodul celorlalți, nu mă separ, nu ies din grup, oricare ar fi el, familie, prieteni, cuplu…

Doar că atunci când eu sunt eu, toate lucrurile merg bine. Singure. Se aliniază, se îmbină. Se combină și eu mă simt ca atunci când mergi pe bicicletă și ajungi pe coborâș și nu mai trebuie să faci niciun efort, roțile se învârt, bicicleta e în echilibru perfect și poți lua mâinile de pe ghidon, poți respira adânc și chiui, presiunea aerului pe față nu mai deranjează pentru că respiri normal, și înaintezi, și înaintezi…

2019 a fost un an pe coborâș. Un an cu părul în vânt. Un an de cules. Anul cu prima carte. Cu Avramescu. Anul cu I. Anul cu biroul la fereastră. Anul în care m-am îngrășat dar m-am văzut frumoasă. Anul cu marea din Antibes.

2019 a fost un an eu. Nu cât mi-aș fi dorit, ci cât am fost lăsată de ale vieții.

De aceea tot ce îmi doresc de la 2020 este să-mi dea o doză mai mare de mine. Să mă lase. Să nu mă apese. Să nu-mi pună greutăți pe aripi. Nici în gânduri. Să mă lase să mai visez.