I de la vreau

Așa a început, cu un vreau.

N-aveam de unde ști că aveam să aud adesea, vreme de aproape un an, acel vreau care nimic nu însemna.

Era doar modul său de a spune fie, condescendent, neîmplinitor, mincinos, la fel de mincinos ca sutienele cu bureți pentru fetele fără țâțe.

Urma orice hai să… de-al meu. Da, vreau, da iub.

Iub. Niciodată nu mi-au plăcut poreclele de iubire. Îmi place să mi se spună pe nume ca să mă simt iubită. Deși unul dintre scriitorii mei preferați, Dan Alexe, spunea în Miros de roșcată amară (ah, ce titlu!!!) că unei femei trebuie să-i găsești o poreclă de iubire, altfel o pierzi în mulțime. Prin mulțime înțelegând toate celelalte femei.

Or, eu eram Iub. Ca toate bănuiesc, cele care m-au precedat și cele care mi-au urmat sau îmi vor urma. E scurt și comod. Iub. Orice femeie poate fi iub când nu iubești. Nu riști să confuzi numele. Să greșești. Să faci gafe. Iub este universal, transversal, paralel și perpendicular. Este de nedescris de lipsit de imaginație.

Și pentru că, la rândul meu, nu știam să-i spun pe nume, deși îmi plăcea, nu prea mult, nu de tot, nu definitiv, dar îmi plăcea, am sfârșit și eu prin a-i spune iub.

De fapt prin a mă adresa cu iub în scris. Buzele mele nu ar pronunța niciodată blasfemia asta de cuvânt. Mi s-ar răsuci Brumaru în groapă, ar râde melcii de mine, tăvălindu-se pe cochilii. Și Dan Alexe, nu mai zic.

În seara asta, lucrând la o carte, cam porcoasă, recunosc, am dat de cuvântul vreau. Și mi-am dat seama că m-am pavlovizat, că reacționez cu repulsie la cuvântul vreau, de acum. Că îl consider un cuvânt purtător de minciună, cum se spune despre șobolani că ar fi purtători de boli.

Iubesc, în schimb, condiționalul. Eleganța și delicatețea sa. Politețea. Aș vrea. Cu alte cuvinte ah, ce mult mi-aș dori! E atât de evident că la codițional totul sună a iubire, a dorință, a respect, a visare și, uneori, a împlinire. Aș vrea, hai!

Nu vreau.

Vreau sună fals ca gemetele din filmele porno. Exagerat, prefăcut, repetat pentru camere, pentru urechi lipsite de poezie.

Eu nu voiam, ci mi-aș fi dorit. În ciuda lui iub, pentru că suntem oameni și unele goluri ajungi să le umplii cu șosete sau bureți, ca suntienele, cum ziceam.

Știam că nu e al meu. Că nu e din lumea mea. Că mă intuia, dar nu mă vedea. Că aș fi fost pe gustul lui dacă el ar fi devenit cine ar fi putut să devină. De fapt, asta mi-a și plăcut la el, nu cine era, ci cine putea fi. Sau, spus și mai frumos, la condițional trecut, pentru că așa cum mi-a demonstrat, persoana din el nu se va împlini nicicând, îmi plăcea cine ar fi putut fi.

L-am căutat luni la rând. Probabil mă credea amorezată, disperată, ambetată. În realitate, eram doar umilită și mi-am dorit cu orice preț să-i smulg scuzele de pe limbă.

Să știe că-l văd așa cum este. Un om ne-frumos. Un om mic. Incapabil să facă față propriilor cuvinte. Incapabil să înțeleagă că o femeie nu e doar despre unghiuțe, gene și împuiat.

Într-un final, pentru că i-am forțat mâna, a răspuns. Vag, prefăcut drăgăstos: …te rog să îmi accepți scuzele…știu că nu am fost cel mai fair play și îmi pare foarte rău.

Scuze acceptate, i-am răspuns. Și aș fi vrut să adaug: iub.

P.S. Urăsc persoanele care nu știu să folosească punctele de suspensie, confundându-le cu necesitatea de virgulă. Virgulă.

Punctele de suspensie sunt ori lașe, ori nesigure de sine. Rămân frumoase doar cand se referă la un sărut în așteptare. Punct nu se pune, pentru ca în viața reală nu o iei niciodată, cu adevărat, de la capăt, ci continui. Dar virgula…, eh, virgula! Este și enumerare, și continuare, și pauză de gândire, și scurtă așteptare. Nu înseamnă, însă, în niciun caz, iub.

Înseamnă să continui să visezi. Să aș vrea.